#viatameaeominune

Hai ca trebuie sa o dau si p-asta. Cum v-am zis, pe mine ma place indiscutabil sfântul scaunelor neocupate din tramvaiul 32.

Nu stiu ce am facut sa merit, dar de cate ori urc in tramvai gasesc loc pe scaun si când nu exista loc. Tot se gaseste cineva sa mi respecte venerabila varsta si venerabilul aspect cat sa ma intrebe tamp: vreti sa stati jos?

Cum dreaq sa nu vreau? Hai valea de pe scaun ca io merg de la cap la cap. Sa nu spun ca am si abonament.

No, si in dimineata asta, urc in timp ce vb la telefon, cu castile in urechi, probabil urland, pen’ ca am capacitatea de a nu ma auzi pe mine, si un domn misto imi face un semn discret aratandu-mi scaunul.

E, cum minunea vietii sa refuzi asa un om? Si asa un scaun…Se ridica domnu’ de apucase sa-l ocupe primul, probabil ca raspuns la genoflexiunile mele religioase facute in minte pana ajung in statie…


Ma trantesc pe scaun respirand usurata si înjurandu-l pe ala de a inventat tocurile la incaltamintea femeilor. Da’ las c am vazut si barbati pe tocuri…


Si omul se situeaza strategic tinandu-se de bara lânga scaunul meu. In timp ce eu vorbeam la telefon.

Si vorbeam..si vorbeam…si vorbeam dand indicatii pretioase pentru pisicile de acasa, pentru catei, pentru vasele din chiuveta, pentru scos gunoiul, pentru atentie c-am spalat pe jos si fac urat….


Dupa un timp, domnul elegant si educat de-mi oferise scaunul ma bate cu mana pe umar, însotindu-si gestul de un zambet larg, si imi intinde propriul telefon….


E, ce o fi fost in capul lui? Cat eu turuiam singura in casti? Cu telefonul cazut pe jos?


Si mi zice ironic: ati ramas la rufele de pe franghie. De acolo trebuie sa reluati…

Iar inainte sa coboare, pen’ ca nu stiu unde a coborat, de rusinea situatiei, se apleaca la urechea mea si cu un ton calm imi spune:

-Dac-ati fi sotia mea, v-as omorî. Fara regrete!!!

#tramvaiulvietii

Un albastru infinit…

Cand va zic ca am noroc. Iote ca sed pe scaun. Numa’ lumea se uita ciudat la mine, si nu inteleg de ce. Ca doara mai sed si altii pe scaun.
Da! Dar nimeni nu sta pe un scaun in timp ce i se prelinge albastru de Voronet din cap. Din par. Ma rog din partea de sus.
Noroc cu o doamna simpatica. Am vrut sa ma ridic sa i dau locul. Avea o privire misto….iar in ultima vreme rar mai pot fi impresionata…


In fine, cum ziceam, am vrut sa i dau locul pe scaun. Ala castigat de mine cu sudoarea fruntii. Cu rugaciuni. Matanii. Temenele..
Si mi zice gagica…nu i mai zic doamna, e prea misto ptr cei 68 de ani pe care mi a zis ca i poarta…nu stau jos!!!! Sa stea neputinciosii….😂😂😂😂😂.


Pfffffff…tot un fel de neputincioasa is. Asa m o luat o durere de picior. Si se muta. Cand pe unu, cand pe alalalt…


Dupa care o vad ca se cauta in geanta si mi intinde un servetel umed:
– Esti albastra toata! Lucrezi la călimări, de unde dracu’ vii…
Ia si explica i femeii. Eventual si #tramvaiuluivietii ca vii de acasa. Ca poti sa probezi. Ca la ora asta nu poti veni din alta parte….
Incerc sa ma explic gesticuland. Fac ochii maaari, mari !!! Mainile erau albastre si ele.
M am sters cu juma din pachetul de servetele al gagicii misto.
Tanti misto cobori la Liberty. I am facut bezele.


Din usa tramvaiului se intoarce si striga senin:
– Schimba dreaq sprayul de par! E prost rau…
Ma nene, e de la Loreal…..
Acu’ ma doare piciorul stang…mai am o statie…


#tramvaiulvietii