Despre cum am crezut ieri ca-i vineri…

#povestidinpandemie

Asa precum multi dintre voi si eu stau in casa. Înca n-am idee de ce, inca nu știu de ce unii se plimba liber prin aeroporturi si încă nu știu de ce păstrez distanta sociala. Generic vorbind. În plan concret știu. Teama că aș putea sa aduc minunea de virus de se așează preferențial, mamei mele la cei 91 de ani.

Stabilit fiind lucrul asta, vreau sa vă zic că nu mă plictisesc. Doar că am pierdut anumite noțiuni.
De exemplu, ieri am crezut ca-i vineri. Da’ ce zic eu am crezut, am fost convinsă.

Și ca-n fiecare vineri, mă trezesc cu o grijă. Să adun gunoiul din toată casa și să scot tomberonul la poarta. Ca nu de multe ori am ratat mașina de-l ridică.

La fel si ieri. Mă dau jos din pat năucă, adun tot ce e de adunat, mătur la pisoi, curăț litierele si mă îndrept spre poarta cu tomberonul.
Deschid poarta cât sa am loc să ies și mă uit stânga-dreapta.
Liniste. Nu tu tomberon nicăieri.


Stau nițel să mă gândesc.
Mă, vecinul din stânga e un tip punctual către extrem. Nu ratează mașina de gunoi niciodată. Omu’ e sistemul meu de referința in materie de resturi menajere.

Zic, nu-i bai, e prea dimineață. Fac stânga-mprejur si mă întorc cu o piruetă demna de o balerină de la Teatrul Balșoi, apuc tomberonul de bara, și demn mă intorc cu el in curte.
Dupa vreo juma’ de ora mă înfățișez cu tomberonul din nou la poartă. Nimic nou la orizont. Îndes bine sacii si apăs pe capac sa se închida bine, să nu mă trezesc cu gunoiul imprăștiat pe strada de câini, dat fiind ca ăștia nu-s sub incidența ordonanțelor.

Intru in curte și în timp ce mă depărtez de poartă mă strafulgeră un gand. De ce n-a scos vecinul gunoiul? Dacă știe el ceva și eu nu știuuu?

Stau in cumpănă, mă duc si îmi arunc ochii printre gard să văd de are mașina in curte. Mașina este, omu’ e acasă. Deci e ceva conspirativ la mijloc.
E, mă intorc dupa tomberon. Îl aduc în curte again.

Mă urc in mansarda si ies pe terasă. Scrutez zarea și mă uit de-a lungul strazii. Undeva, mai incolo mi s-a parut că vad la o poartă două tomberoane. Unu era verde.

Cobor bucuroasa, ca și când n-aș fi singura pe lume si duc gunoiul in stradă. Stau la pândă o vreme, da’ nu se întâmplă nimic. Mi arunc ochii printre gard la vecinu’. Omul se mișca liber prin curte. Sa-l întreb, să nu-l întreb…
Îmi fac curaj. Exersez tehnica discursului.

– Neața vecine, ce mai faci, cum stă treaba? Ce vremuri trăim domle’….

Da’ cum naiba să intru în vorba cu el, când de trei ani de la mutarea aici n-am schimbat doua vorbe. Nu stiu cum îl cheamă, cu ce se ocupă, ce culori sau muzică preferă. Ce știu exact e că nu ratează mașina de gunoi ever.

Ma răzgândesc și mi se pare lipsit de educație sa-l întreb de ce nu scoate tomberonul la poarta. Ca e vineri in mă’sa pe gheață. Și doar n-o vrea să i-l scot eu.

Ihim, ce-o fi o fi! îmi spun și puțin nervoasă scot iară tomberonul la poartă. Deja mi se modificaseră setările și plutea ceva în aer.
Mă dureau mâinile si cred că facusem puțină febra.

Dar mă încăpățânez. Mi se părea ca am în față o ecuație cu doua necunoscute. De ce nu scoate vecinul gunoiul si de ce nu trece mașina ca-s orele 11 deja.
Bine, îmi amintesc între timp ca e stare de urgență, ca aseară s-a mai dat o ordonanță militară, ca io am adormit și nu-i știu conținutul.

Și daca aștia au dat articol unic în care zic că nu se mai ridică gunoiul? Mai știi???
Fac ochii mici, strâng din dinți, și ma duc să iau tomberonul să-l aduc la baza. Din nou.

În timp ce trăgeam de el, incepu a-i scârțâi roțile a protest. Devenise din ce în ce mai greu și parca opunea rezistență.
Pe la jumatatea distanței intre poartă si spatele curții mă opresc brusc, îl trântesc și mă trezesc rățoindu-ma la el:

  • Ce-ai mă? Nu’ț mai place plimbarea, sau cum? Ia vezi-ți de treabă, că aci’ io hotărăsc.

Ăsta facu liniște. Dar in mod cert îmi transmitea subliminal o formă de agresivitate.

  • Ia hai mă înapoi in strada!

Execut din nou întoarcerea in trei miscari si-l duc la poartă. Din când în când trageam cu ochiul să văd ce se petrece. La fel. Liniște. Stare de urgența. Pandemie.

Pe la 15.30 constat ca nu mai sunt boabe pentru pisoi. Și cum prin ordonanță am voie sa le asigur hrana, mă duc la magazin știind ca-i vineri și trebuie sa îmi vină sacii de boabe comandați.

– Ziua buna doamnă! Mâncarea mea pentru pisoi?

– Mâine doamnă, ca azi e joi!

Fac ochii mari, ca și când totul e ok si-i zic senină că am uitat ca vinerea vin boabele. Iau o pungă de napolitane și două de pufuleți sa nu zică femeia că-s nebună si o tai febril spre casă.

Mă opresc în chip natural la poartă, privesc in toate părțile, mă asigur ca nu mă vede nimeni, apuc tomberonul ussoorrr in timp ce intru încet cu el in curte, aplecat mult să nu facă zgomot.
*
Bună dimineața!
Azi e vineri. Ziua când se ridică gunoiul. M-am trezit de la 6.
M-am asigurat conform tuturor standardelor planetare ca nu e joi.
Beau cafeaua în curte. Și aștept sa scoata vecinul tomberonul…