Despre cum am crezut ieri ca-i vineri…

#povestidinpandemie

Asa precum multi dintre voi si eu stau in casa. Înca n-am idee de ce, inca nu știu de ce unii se plimba liber prin aeroporturi si încă nu știu de ce păstrez distanta sociala. Generic vorbind. În plan concret știu. Teama că aș putea sa aduc minunea de virus de se așează preferențial, mamei mele la cei 91 de ani.

Stabilit fiind lucrul asta, vreau sa vă zic că nu mă plictisesc. Doar că am pierdut anumite noțiuni.
De exemplu, ieri am crezut ca-i vineri. Da’ ce zic eu am crezut, am fost convinsă.

Și ca-n fiecare vineri, mă trezesc cu o grijă. Să adun gunoiul din toată casa și să scot tomberonul la poarta. Ca nu de multe ori am ratat mașina de-l ridică.

La fel si ieri. Mă dau jos din pat năucă, adun tot ce e de adunat, mătur la pisoi, curăț litierele si mă îndrept spre poarta cu tomberonul.
Deschid poarta cât sa am loc să ies și mă uit stânga-dreapta.
Liniste. Nu tu tomberon nicăieri.


Stau nițel să mă gândesc.
Mă, vecinul din stânga e un tip punctual către extrem. Nu ratează mașina de gunoi niciodată. Omu’ e sistemul meu de referința in materie de resturi menajere.

Zic, nu-i bai, e prea dimineață. Fac stânga-mprejur si mă întorc cu o piruetă demna de o balerină de la Teatrul Balșoi, apuc tomberonul de bara, și demn mă intorc cu el in curte.
Dupa vreo juma’ de ora mă înfățișez cu tomberonul din nou la poartă. Nimic nou la orizont. Îndes bine sacii si apăs pe capac sa se închida bine, să nu mă trezesc cu gunoiul imprăștiat pe strada de câini, dat fiind ca ăștia nu-s sub incidența ordonanțelor.

Intru in curte și în timp ce mă depărtez de poartă mă strafulgeră un gand. De ce n-a scos vecinul gunoiul? Dacă știe el ceva și eu nu știuuu?

Stau in cumpănă, mă duc si îmi arunc ochii printre gard să văd de are mașina in curte. Mașina este, omu’ e acasă. Deci e ceva conspirativ la mijloc.
E, mă intorc dupa tomberon. Îl aduc în curte again.

Mă urc in mansarda si ies pe terasă. Scrutez zarea și mă uit de-a lungul strazii. Undeva, mai incolo mi s-a parut că vad la o poartă două tomberoane. Unu era verde.

Cobor bucuroasa, ca și când n-aș fi singura pe lume si duc gunoiul in stradă. Stau la pândă o vreme, da’ nu se întâmplă nimic. Mi arunc ochii printre gard la vecinu’. Omul se mișca liber prin curte. Sa-l întreb, să nu-l întreb…
Îmi fac curaj. Exersez tehnica discursului.

– Neața vecine, ce mai faci, cum stă treaba? Ce vremuri trăim domle’….

Da’ cum naiba să intru în vorba cu el, când de trei ani de la mutarea aici n-am schimbat doua vorbe. Nu stiu cum îl cheamă, cu ce se ocupă, ce culori sau muzică preferă. Ce știu exact e că nu ratează mașina de gunoi ever.

Ma răzgândesc și mi se pare lipsit de educație sa-l întreb de ce nu scoate tomberonul la poarta. Ca e vineri in mă’sa pe gheață. Și doar n-o vrea să i-l scot eu.

Ihim, ce-o fi o fi! îmi spun și puțin nervoasă scot iară tomberonul la poartă. Deja mi se modificaseră setările și plutea ceva în aer.
Mă dureau mâinile si cred că facusem puțină febra.

Dar mă încăpățânez. Mi se părea ca am în față o ecuație cu doua necunoscute. De ce nu scoate vecinul gunoiul si de ce nu trece mașina ca-s orele 11 deja.
Bine, îmi amintesc între timp ca e stare de urgență, ca aseară s-a mai dat o ordonanță militară, ca io am adormit și nu-i știu conținutul.

Și daca aștia au dat articol unic în care zic că nu se mai ridică gunoiul? Mai știi???
Fac ochii mici, strâng din dinți, și ma duc să iau tomberonul să-l aduc la baza. Din nou.

În timp ce trăgeam de el, incepu a-i scârțâi roțile a protest. Devenise din ce în ce mai greu și parca opunea rezistență.
Pe la jumatatea distanței intre poartă si spatele curții mă opresc brusc, îl trântesc și mă trezesc rățoindu-ma la el:

  • Ce-ai mă? Nu’ț mai place plimbarea, sau cum? Ia vezi-ți de treabă, că aci’ io hotărăsc.

Ăsta facu liniște. Dar in mod cert îmi transmitea subliminal o formă de agresivitate.

  • Ia hai mă înapoi in strada!

Execut din nou întoarcerea in trei miscari si-l duc la poartă. Din când în când trageam cu ochiul să văd ce se petrece. La fel. Liniște. Stare de urgența. Pandemie.

Pe la 15.30 constat ca nu mai sunt boabe pentru pisoi. Și cum prin ordonanță am voie sa le asigur hrana, mă duc la magazin știind ca-i vineri și trebuie sa îmi vină sacii de boabe comandați.

– Ziua buna doamnă! Mâncarea mea pentru pisoi?

– Mâine doamnă, ca azi e joi!

Fac ochii mari, ca și când totul e ok si-i zic senină că am uitat ca vinerea vin boabele. Iau o pungă de napolitane și două de pufuleți sa nu zică femeia că-s nebună si o tai febril spre casă.

Mă opresc în chip natural la poartă, privesc in toate părțile, mă asigur ca nu mă vede nimeni, apuc tomberonul ussoorrr in timp ce intru încet cu el in curte, aplecat mult să nu facă zgomot.
*
Bună dimineața!
Azi e vineri. Ziua când se ridică gunoiul. M-am trezit de la 6.
M-am asigurat conform tuturor standardelor planetare ca nu e joi.
Beau cafeaua în curte. Și aștept sa scoata vecinul tomberonul…

Povesti din pandemie

AVENTURA HALOPERIDOL

In plina stare de urgenta, pentru ca ati vazut, te lasa casuta aia de trebuie sa o bifezi, aia din declaratia vietii, si ieri dupa amiaza am avut nevoi urgente. Ca asa se numesc acum nevoile. Nevoi urgente. Adica, pă ce că sunt nevoi, presărate si cu urgență, cocteilul devine absolut.
Nu i te poti opune.

Si completez eu declaratia, imi iau biroul populatiei, permis, card de sanatate, lopațica de infanterie, bastonul de maresal,
scot prescripția medicului la imprimanta, incarc telefonul sa ma asigur ca e vizibila si pe whatsapp, ma imbrac de campanie si o iau din loc.

Inainte de a iesi din casa, stau pret de cateva secunde in cumpana, ma duc in spatele curtii unde am un ceaun mare de l folosesc pe foc uneori, si ma gandesc daca sa mi fac doua dungi paralele de negreala pe fața, cum am vazut eu in filme.

Intind doua degete spre marginea ceaunului dar ma opresc. Imi lipseste casca aia, foaia de cort si ranița. Ca am uitat sa va zic. Lopațica de infanterie am pus o in poșeta…

Adun tot curajul de care is in stare si ma duc sa deschid poarta. Intre timp canta un gugustiuc…
Scoatem masina din viteza si iesim din curte fara zgomot. Sa nu auda vecinii. Aia din categoria, surpriseeee!!! Unde va duceti???
Vrem si noi 2 kile de faina, 4 de malai, 5 plicuri de drojdie….plus multe altele, de te transformi naibii in convoi umanitar.

Asa, iesim usooor, dupa aia pornim in tromba. Ce placeree! Zici ca suntem in raliul de la Dakar plecati din polpozișîn. Nici naiba pe sosea. Puteai sa vezi linistit linia orizontului.
Linia orizontului s-a oprit in oglinda retrovizoare a primului echipaj de politie. Ne salutam fiindca ne cunoastem. Schimbam doua vorbe despre pandemie, le spun unde ne ducem si ne urăm reciproc sănătate.

Lumea arata de zici ca are nevoie de Planul Marshall.
Opresc la prima farmacie, pândesc sa nu mai fie nimeni, fac mâna căuș si ma uit pe geam. Liber si aici. Trag baticul pe fața, ca masca nu mai am, imi pun mănușile de lâna in mâini ca nici d astea n-am de alt fel, privesc cu atentie clanța si apăs.
Doi ochi mari se indreapta spre mine înarmați cu privirea aceea de soldat american aflat in jungla vietnameza.
– Ramâneți pe loc! striga spre mine. Isi ridica masca peste nas, pune repede o pereche de manusi pe mâini,albastre precum cerul si ma intreaba cu o tonalitate joasa si patrunsa de importanța momentului istoric:
– Cu ce va pot fi de folos??
Mintea mea setata pe filme de acțiune, d alea cu bravul soldat Svejk ii vine sa raspunda clămpănind: Nu trage dom’ Semacaaa!!!

In schimb, ii raspund politicos farmacistei, pastrând gravitatea momentului, folosind de altfel același tot cu incarcatură istorica:
– Haloperidol aveti?
Doamna se uita la mine. Isi pune ochelarii. Se uita din nou la mine. Face ochii micuți. Ridica o spranceana. Dupa aia schimba registrul. O ridica si pe ailalta. Țuguie buzele a dezaprobare si tună:
– La ce vă folosește?
– La tocana de cartofi doamna! 15 picaturi. Si 5 la salata de varza murata! Mai pun si n cafea cate 3….Ca am o intalnire cu Alzheimer.
Atat mi-a trebuit. A trecut in revista de front tot cearceaful ala de-l gasesti in cutia unui medicament. Ca e nu stiu cum. Ca foloseste la nu stiu ce. Ca efecte adeverse. Ca inconstiența, ca iresponsabilitate….

Bine, imi spun. E clar ca am față de haloperidol. Fortez mâna destinului si cât timp ma face cu ou si cu oțet iau pozitia de drepți gandindu-ma ca ar fi timpul să scot lopățica de infanterie. Ma pufnește rasul, cand imi spune că si daca avea, nu mi dadea…

Fac stanga-mprejur, scot servetelele umede si glorioasa deschid usa cu unul din ele. In timp ce doamna vorbea inca despre iresponsabilitate, intorc capul si-i spun triumfătoare:
– Da’ să știti ca am rețetă!
Ne înfruntăm din priviri inca odata, ne măsurăm reciproc, ma privește din nou atent, si mai atent ca prima data si zice circumspect:
– Să o vad!
Bag mana in ranița rosie cu barete si moțoflender, scot rețeta, trasă la imprimanta ce-i drept, si i-o întind.
O ia, o privește, ridica ochii spre mine si ma intreaba câți ani am. Zambesc tâmp, luminând aproape si i zic ca am 48.
– Pai aici scrie 90!
– Asa scrieeee??? Par eu surprinsa.
– Asa scrie! zice suierând…
Deschid galeria telefonului, ii arat rețeta pe whatsapp si vreo doo :)) poze cu mama. Si i explic senin ca poze cu Alhzeimer n am…

Se pune femeia pe râs. Si râde. Si râde. Si râde. Si râde de moare. Si vine cu haloperidol din spate.
Ma privește inca odata si printre lacrimi mi-o arunca pe asta:
– Am fost convinsa ca sunteti schizofrenica!