Perdelele de Pascani

Traiam deja în anii ’90. Puțin dupa rebeliune. Lovitura. Evenimente. Sau cum vreți voi să le ziceți. Suflu nou, viață nebună, napolitane și portocale la discreție. Ajutoare așișderea.
Toata lumea trăia schimbarea într-un ritm alert. Ne doream lucruri în casă, țoale mișto și televizor color.

Bine, noi am mai stat vreo doi ani cu ăla alb-negru. Da’ mergea neică non-stop.

Și pe la sfârșitul lui august, când Câmpia Bărăganului respira morganatic, expirând prin toate crăpăturile pământului arid șuvoaie nesecate de fierbințeală iar țărâna îți ardea talpile ca jarul turbat veneam pe drumul gării, preț de vreo 3 km, acasă.

Drumul ăla de pământ n-am să-l uit niciodată. Îl iubesc,așa cum am nevoie să respir. S-a insinuat în substanța mea și il port în inimă si-n creier, ca pe-o încastrare. Nici nu știu cine pe cine iubește mai mult…

Dupa ce coborai din trenul de Galați, cam pe la jumatatea distanței, venind de la București, te trezeai aruncat într-o liniște deloc tăcută. Înaintai prin arșiță până la prima fântână cu cumpăna să-ți potolești setea însoțită de un zgomot inconfundabil pe care îl facea câmpia. Un amestec ilustru de bataia caldă a vântului, ciripit, zumzăit peste care trecea insolent câte un lătrat de câine venit din departarea satului.

Vara nu puteai privi în față pentru ca faldurile de căldură mișcau pământul. Iarna nu puteai privi în față de viscol…

Și-n atmosfera asta idilică, intrai in sat iar în capătul primei ulițe îți puneai pantofii cu toc in picioare.
Ca mama mă’si, veneai de la București, unde nimeni nu auzise de gumari.

Îți indreptai spatele și suportai cu stoicism greutatea genții de voiaj în care îndesai cât puteai chestii mișto, din import, să le duci amărâților tăi acasă. Să vada și sa guste și ei din izul proaspetei democrații.

Dupa ce dădeai colțul din șosea si intrai pe ulița alor tăi, începeai să tragi de fustă in jos. Și trageai nu glumă. Ca nu era pe gustul mamei fusta scurtă. Doamne apără și păzește. Tragedia greacă devenea comedie dă Holiud, pe lângă ce urma când puneai piciorul în curte.

Era așa. Jap-jap, două după ceafă. Scurt și fără explicații. Da’ tu știaaai!!! Ți le asumasei deja de cand urcasei în personalul București-Galați. Înghițeai in sec, nu scoteai o vorbă. Știai ca argumentele tale devin apă de ploaie in fața conceptului de moralitate impus cu forța.

– Ți-a intrat fusta la apă, ăi? Nu ti-e rușine ditai capra de mare să umbli cu fusta până la cur?
Pentru binele tău nu scoteai un sunet. Și rămâneai in viață. Da’ cu onoarea tot nereperată.

E, și in vremurile de le povestesc aci, mamei i se pusese pata pe perdelele dă Pașcani.
Că toată lumea are, că sunt frumoase, ca vrea și ea, ca să vezi ce fason capătă casa…
Și cum după două palme încasate scurt de s-a mișcat capul de pe umeri spre dreapta, fix de perdelele ei de Pașcani îmi ardea, îi zic cu-n zâmbet larg și forțat, că mâine mă duc la Buzău să îi iau.

A urmat o rundă de negocieri. Că nu am altceva de îmbrăcat. Numa’ fusta aia. De i se părea ei că nu-i jale mai mare. Cert e, că au câștigat perdelele de Pașcani.

Și a doua zi dis de dimineață mă trezesc să plec spre Buzău cu rata de 5. Mă imbrac, bag pantofii cu toc, și în bucătărie îmi zice mama:
– N-am bani pentru toată casa mamică! Numa’ să iei in salon. Salonu’ era un fel de sufragerie cum se zicea la București. Îmi trebuie 7 metri. Să pun de colo până colo,pe tot peretele, cum am văzut și io la lume, șoptește mama stins.
– Mămica, perdelele dă Pașcani le iau io. Îți iau în toată casa. Cât îți mai trebuiè? o intreb
– Pi, 2 metri jumate pă hol, si doi metri jumate in mijloc, la sobă.
– Bine mămica, îți mai trebuie și altceva? mă puse necuratu’ să întreb.
Mama se uită la mine câteva secunde cu niște ochi de implorare și continuă:
– Mă mamă, pi dacî in salon iei 7 metri di perdea, pă ce o pun? Că gorniza ( galerie, șină, uatevăr), are 2 metri jumati’.
– Așa, zic io, șiiii?
– Dacî tot te duci șî nu vrei bani pentru perdeli, nu vrei tu sî iei o gornizî di 5 metri? Cî am măsurat. Atât ari peretili cu geamu’ șî cu ușili din fațî.

Acuma, ia Dănuțo fată și refuză.
Analizez, evaluez, gândesc, încercând să găsesc o ieșire.
N-apuc, pentru că sare mama:
– Are loc în rată mamă! …
Că a mai luat si tanti nu știu a cui, si a ăleia fu de 6 metri jumate, și taca-taca, și lugu-lugu…m-a convins.

În primă fază n-am realizat amploarea. Mă uitam direct în sufletul mamei și m-a pocnit în creștet dimensiunea dorinței. Si mi-am zis in minte: mă descurc io…

Da. Așa mi-am spus. Că mă descurc io. Că nu-i mare brânză o galerie de 5 metri.
Și ajung la Buzău. Caut un centru din ăsta de geamuri, oglinzi și alte minuni pe undeva prin centru. Prin zona Bazarului de-mi amintesc bine.
Intru vitează cu bună dimineața pe buze și-i zic la nenea ca vreau o galerie lungă de 5 metri și 20 de cm lățime. Îi arăt modelul de-l vreau și sub privirea ciudată a omului, ies, dupa ce-mi spune că-n juma’ de oră îi gata.

Mi se proptesc ochii într-o vitrină la niște bluze de numa’ numa’. În loc sa mă duc să cumpăr perdele de Pașcani, intru la bluze. Acolo dă-i și probează, mai o rochiță, mai o bluzița, calculeaza-te repede și ieși în dinți cu o cămașă.
În ușa magazinului de geamuri și alte alea, omu’ meu fuma o tigară.
– Îi gata galeria domnișoară!
– Ău, zic in mintea mea, m-a luat flama!

Și iese omu’ cu gorniza vieții. Si iese, și nu se mai termina…apare și el la un moment dat.
– Unde locuiești donșoara? mă chestioneaza curios.
Încremenesc pret de câteva secunde.
– La Lunca, bâigui…
Și începe sa râdă…

Calculez centrul de greutate al mastodontului. În picioare nu putea fi dusă. O întind pe trotuar și mă proptesc în mijlocul ei. O apuc cu mâna dreaptă si o ridic cumva până la nivelul mijlocului.
Mă uit in față, mă uit in spate, si pornesc la drum.

Mergeam și eu și tot Buzăul. Asta se balansa, flamba, făcea ca toate minunile. Mă miscam o bucată,mă opream. Iar înaintam, frână again.

Platoul magazinului Dacia l-am traversat ca la balet. Aveam loc, loc frate, si monstrul putea respira in voie.

Dilema a apărut la prima trecere de pietoni. Ziceai ca io sunt bariera. Se uita lumea la mine ca la extraterestri.
Dupa calcule rapide, traversez. Întâi gorniza, după aia io, după aia iar gorniza. Să nu puneți întrebări…

Pe strada spre gară, pe dreapta cumva, era un soi de magazin cu de toate. Că perdele dă Pașcani.
Mă opresc in fața clădirii cu un etaj, privesc circular, am nitică răndare, și ridic galeria pe verticală sa o sprijin de zid.
Jur că era mai înaltă cu vreo câțiva cm față de magazin.

Intru. Cumpăr perdele dă Pașcani. Frumoase, nimic de zis. Curios e că mi se părea că toată lumea se uită la mine.
Mă cărăbănesc afara cu minunea de perdele în pungă. Recuperez gorniza. Mărturisesc ca am bagat vreo două rugaciuni în sprijinul eventualului furt. Nope. Nu s-a-ntâmplat.

Era acolo rezemată. Mă aștepta.
Afară începuse sa ardă soarele. Broboane de transpiratie imi brăzdau fața în timp ce tocurile pantofilor se afundau in trotuarul asfaltic. Un picior îl băgam și altul îl scoteam…

Asta până la trecerea de pietoni de la gară. Când am blocat prin barierare ambele sensuri ale bulevardului.
În timp ce mergeam un picior începuse să lase în urmă un zgomot ușor metalic. Mă părăsise flecul unui pantof.

După aia a fost simplu. Toată lumea s-a chinuit să bage gorniza in rată.
Numa’ io priveam detașată și sigură pe mine.
„Vreți să ajungeți acasă? Băgați gorniza în rată!” reclamă la perdelele dă Pașcani…

Da’ ochii mamei cand a vazut achizitiile au făcut toți banii!!!