Ochelari dă vedere cu ramă comunistă.

Pă la vreo 15 ani am am văzut stele verzi intr-o zi. Nu era prima dată dar atunci am fost prinsă.
Astigmatism miopic compus. Stăteam în fața meșterului de ochi și ascultam dialogul dintre ăsta și mama. Care nu înțelegea neam ce e aia miopie. Și omu’ încerca sa-i explice adresându-i-se cu tovarășa că e posibil ca mai tarziu progenitura de față să rămană chioară.

La un moment dat îi zice mamei că doamnă, deocamdată trebuie ochelari.
Când aude mămica mea apelativul doamnă, se îndreaptă de spate, ridică ochii de jos și răspunde cu emfaza:
– Dacî numa’ atâta trebuie, sa-i punem feti’ ochelari!

Ia mama prescripția, ieșim și-o vad ca se uită în portofelașul cu fermoar.
– Săptămâna viitoare, după ce ia tac’tu banii îi facim…
Protestele mele n-au avut efect. Că io nu umblu cu ăia pă ochi, că ăla e nebun, că io n-am nimic, că numa’ am vazut stele verzi în ziua aia…

– Taci cî iei șî bătaie! mi-a aruncat mama amenințarea supremă. Dacî doctoru’ a zis așa, așa facim! Pi, tu crezi cî ăla o învățat carti digeaba?

După o săptămână, când tata a luat chenzina, eram proptite amândouă în față la optica.
Nu hotărâm noi rama ochelarilor ci doamna in halat alb dimpreună cu șefa mea directă. Că să fie mai ieftini, așa…

Îmi venea sa-mi smulg păru’ din cap când m-am trezit cu monstruozitățile alea de ochelari.
O pereche de rame groase, maro, de ziceai ca în afară de maro nu mai există nimic pe lume, niște lentile mari, rotunde, groase și alea, per total îmi acopereau trei sferturi din față.

Ieșim de acolo și în drumul catre rată mama scotocește în sacoșă, îi scoate și-mi zice:
– Puni’ ăștia pă ochi!
Îi iau cu un gest de lehamite și-i agăț pe urechi. Mă privește serios trăgându-și capul înapoi, asezându-mi o șuviță de păr și conchide:
– Hai mămicî, cî nu stă foarti rau!

Mintea mea inventa sfinți noi invocandu-i la fiecare câteva secunde.
– Bre mamî, nu putui sî iei șî matali ramele alea roșii? Ereau mai frumoasi!
– Ereau mamî, da’ scumpi’!
In fața argumentului ăsta am cedat. Că in septembrie începea școala și-mi trebuiau pantofi, geacă, plus că duceam tratative in sprijinul achizitiei unei genți de umăr în locul minunii de ghiozdan de-l aveam și crăpam de rușine cu el. Îl și cususe tata la un buzunar. Cu niște ață tare albă peste care dăduse cu cremă de ghete. Maro și aia. Că maro era și ghiozdanul. Că maro era și viața noastră.

Și cum mergeam gânditoare căutând soluții pentru rezolvarea problemelor existențiale, trotuarul și copacii își modificau forma. Siluetele oamenilor de treceau pe lângă noi căpătau forme de uriaș.
Cu fiecare pas călcam ca dintr-o strachină în alta.

– Mămică, io nu văd să merg!!!
– Hai te’cară, cum sî nu vezi, cu ăștia trebui sî vezi!
– Dacî zic cî nu!
– Taci, cî dacî îți ard una, vezi șî rata de aici!

Să-i ia dracu’ de ochelari dacă vedeam ceva cu ei! Numa’ umbre scălâmbăiate. Gardurile veneau spre mine și mă împiedicam la fiecare pas.
In fața ochilor mei se deschideau văi laargi cu unghi de înclinare foarte mare și cu senzația de hău permanent.

Și la un moment dat mă opresc în fața unei vitrine unde trona o oglinda. Mă apropii ușor cu gândul să mă văd. Aproape imi lipesc fața de geamul ăla și deodată apar in oglindă două pupile cât doi pepeni uriași. Mă priveau îngrozite din spatele unei perechi de ochelari oribili.

Spaima pune stăpânire pe situație și mă obligă sa scot un icnet scurt. Aveam un nas mare și ciudat în interiorul căruia puteai să privești până în gât!
Dau un pas înapoi și ridic mâna dreaptă să ma uit la ea. Crescuse cat mine!

Încep a plânge și smulg ăia de la ochi. Mama mă privea amenințător în timp ce nori negri de furtună se adunau deasupra. Dacă mai scoteam o vorbă îmi luam una scurtă în zona obișnuită cu astfel de corecții. Mi se tăbăcise ceafa deja.

Dupa câțiva metri îmi cad ochii pe altă vitrină. Unde stateau frumos asezati o pereche de pantofi comuniști de toată frumusețea. Aveau asa o linie interesantă și-un toc de 6 apreciat ad-hoc că-mi venea sa pup geamul.
Aproape băleam privind pantofii ăia negri desprinși dintr-o poveste cu zâne și prințese.

– Mamăăăă, ui’ ce pantofi! Ia-mi și mie perechea asta mămică! Te rog io mult. C-ai zis că-mi iei pantofi! Si uiti, p-ăștia îi vreau!
– Care mamă?
– Ăia negri din dreapta, di lânga sandalele alea cu cataramă!
– Care făi mămică?
– Ăia cu toculețul ăla, ăia negri, de deasupra ghiveciului cu mușcata roșie!

În secunda următoare am simțit palma ei după ceafă de mi s-a scuturat capul. Scurt, cum spuneam.
– Acuma vezi, ă? P-aștia îi vezi, da’ sî mergi pă drum, nu! Pi’ tu crezi cî mă prostești pă mini cum vrei tu? Ia’n treci tu acasî cî ți-i leg cu sârmî di urechi!

Ce minune au facut pantofii ăia, nu știu. Da’ îi vedeam așa de clar că până și umbra de-o conturau mi se întipărise pe retină.
Întorc ochii bulbucați la mama și cu vocea gâtuită de ciudă și rușine o întreb spășită:
– Nu mi-i iei, nu?

Nu mi i-a luat. Că ai dracului erau scumpi și ăia. Mi s-a părut mie că se uită în portofel și o licărire de lumină s-a instalat în suflet.
– Rămânem fără bani de rată! a zis oftând imperceptibil.

Cu sufletul bucățele ne-am pornit din fața magazinului. Mă vedeam încălțată cu pantofii ăia negri și cu o pereche de ochelari cu ramă roșie urcându- mă superior în rată și privindu-i de sus pe ceilalți…

– Vrei o înghețată? ma întreabă mama trecând pe lânga un aparat din ăla cu manetă și cornete.
Cum dracu’ să nu vrei înghețată? Da’ cum să zici că vrei cu ditai supărarea în suflet?
Imi oprim pornirea și-i spun sec că nu.

Unde întorceam ochii vedeam pantofii ăia negri. Parcă toate fetele de jur împrejur îi aveau în picioare. Numa’ io cu teniși albaștri chinezești. Cu sireturi albe…

Dupa vreo săptămână, timp în care îi dădeam jos de la ochi doar când dormeam sau mă spălam, am fost răzbunată.
Ochelarii maro cu ramă comunista groasă si lentile cât China și-au dat duhul.

Mama s-a așezat pe ei in timp ce mă spălam pe fața și-i lăsasem pe scăunelul din fața ușii.
Dramă cu iz de comedie…
– Mi-ai spart ochelarii!!! Mi-ai spart ochelarii!!! tipam ca apucată. Acum sa-mi iei pantofii ăia negri….

Perdelele de Pascani

Traiam deja în anii ’90. Puțin dupa rebeliune. Lovitura. Evenimente. Sau cum vreți voi să le ziceți. Suflu nou, viață nebună, napolitane și portocale la discreție. Ajutoare așișderea.
Toata lumea trăia schimbarea într-un ritm alert. Ne doream lucruri în casă, țoale mișto și televizor color.

Bine, noi am mai stat vreo doi ani cu ăla alb-negru. Da’ mergea neică non-stop.

Și pe la sfârșitul lui august, când Câmpia Bărăganului respira morganatic, expirând prin toate crăpăturile pământului arid șuvoaie nesecate de fierbințeală iar țărâna îți ardea talpile ca jarul turbat veneam pe drumul gării, preț de vreo 3 km, acasă.

Drumul ăla de pământ n-am să-l uit niciodată. Îl iubesc,așa cum am nevoie să respir. S-a insinuat în substanța mea și il port în inimă si-n creier, ca pe-o încastrare. Nici nu știu cine pe cine iubește mai mult…

Dupa ce coborai din trenul de Galați, cam pe la jumatatea distanței, venind de la București, te trezeai aruncat într-o liniște deloc tăcută. Înaintai prin arșiță până la prima fântână cu cumpăna să-ți potolești setea însoțită de un zgomot inconfundabil pe care îl facea câmpia. Un amestec ilustru de bataia caldă a vântului, ciripit, zumzăit peste care trecea insolent câte un lătrat de câine venit din departarea satului.

Vara nu puteai privi în față pentru ca faldurile de căldură mișcau pământul. Iarna nu puteai privi în față de viscol…

Și-n atmosfera asta idilică, intrai in sat iar în capătul primei ulițe îți puneai pantofii cu toc in picioare.
Ca mama mă’si, veneai de la București, unde nimeni nu auzise de gumari.

Îți indreptai spatele și suportai cu stoicism greutatea genții de voiaj în care îndesai cât puteai chestii mișto, din import, să le duci amărâților tăi acasă. Să vada și sa guste și ei din izul proaspetei democrații.

Dupa ce dădeai colțul din șosea si intrai pe ulița alor tăi, începeai să tragi de fustă in jos. Și trageai nu glumă. Ca nu era pe gustul mamei fusta scurtă. Doamne apără și păzește. Tragedia greacă devenea comedie dă Holiud, pe lângă ce urma când puneai piciorul în curte.

Era așa. Jap-jap, două după ceafă. Scurt și fără explicații. Da’ tu știaaai!!! Ți le asumasei deja de cand urcasei în personalul București-Galați. Înghițeai in sec, nu scoteai o vorbă. Știai ca argumentele tale devin apă de ploaie in fața conceptului de moralitate impus cu forța.

– Ți-a intrat fusta la apă, ăi? Nu ti-e rușine ditai capra de mare să umbli cu fusta până la cur?
Pentru binele tău nu scoteai un sunet. Și rămâneai in viață. Da’ cu onoarea tot nereperată.

E, și in vremurile de le povestesc aci, mamei i se pusese pata pe perdelele dă Pașcani.
Că toată lumea are, că sunt frumoase, ca vrea și ea, ca să vezi ce fason capătă casa…
Și cum după două palme încasate scurt de s-a mișcat capul de pe umeri spre dreapta, fix de perdelele ei de Pașcani îmi ardea, îi zic cu-n zâmbet larg și forțat, că mâine mă duc la Buzău să îi iau.

A urmat o rundă de negocieri. Că nu am altceva de îmbrăcat. Numa’ fusta aia. De i se părea ei că nu-i jale mai mare. Cert e, că au câștigat perdelele de Pașcani.

Și a doua zi dis de dimineață mă trezesc să plec spre Buzău cu rata de 5. Mă imbrac, bag pantofii cu toc, și în bucătărie îmi zice mama:
– N-am bani pentru toată casa mamică! Numa’ să iei in salon. Salonu’ era un fel de sufragerie cum se zicea la București. Îmi trebuie 7 metri. Să pun de colo până colo,pe tot peretele, cum am văzut și io la lume, șoptește mama stins.
– Mămica, perdelele dă Pașcani le iau io. Îți iau în toată casa. Cât îți mai trebuiè? o intreb
– Pi, 2 metri jumate pă hol, si doi metri jumate in mijloc, la sobă.
– Bine mămica, îți mai trebuie și altceva? mă puse necuratu’ să întreb.
Mama se uită la mine câteva secunde cu niște ochi de implorare și continuă:
– Mă mamă, pi dacî in salon iei 7 metri di perdea, pă ce o pun? Că gorniza ( galerie, șină, uatevăr), are 2 metri jumati’.
– Așa, zic io, șiiii?
– Dacî tot te duci șî nu vrei bani pentru perdeli, nu vrei tu sî iei o gornizî di 5 metri? Cî am măsurat. Atât ari peretili cu geamu’ șî cu ușili din fațî.

Acuma, ia Dănuțo fată și refuză.
Analizez, evaluez, gândesc, încercând să găsesc o ieșire.
N-apuc, pentru că sare mama:
– Are loc în rată mamă! …
Că a mai luat si tanti nu știu a cui, si a ăleia fu de 6 metri jumate, și taca-taca, și lugu-lugu…m-a convins.

În primă fază n-am realizat amploarea. Mă uitam direct în sufletul mamei și m-a pocnit în creștet dimensiunea dorinței. Si mi-am zis in minte: mă descurc io…

Da. Așa mi-am spus. Că mă descurc io. Că nu-i mare brânză o galerie de 5 metri.
Și ajung la Buzău. Caut un centru din ăsta de geamuri, oglinzi și alte minuni pe undeva prin centru. Prin zona Bazarului de-mi amintesc bine.
Intru vitează cu bună dimineața pe buze și-i zic la nenea ca vreau o galerie lungă de 5 metri și 20 de cm lățime. Îi arăt modelul de-l vreau și sub privirea ciudată a omului, ies, dupa ce-mi spune că-n juma’ de oră îi gata.

Mi se proptesc ochii într-o vitrină la niște bluze de numa’ numa’. În loc sa mă duc să cumpăr perdele de Pașcani, intru la bluze. Acolo dă-i și probează, mai o rochiță, mai o bluzița, calculeaza-te repede și ieși în dinți cu o cămașă.
În ușa magazinului de geamuri și alte alea, omu’ meu fuma o tigară.
– Îi gata galeria domnișoară!
– Ău, zic in mintea mea, m-a luat flama!

Și iese omu’ cu gorniza vieții. Si iese, și nu se mai termina…apare și el la un moment dat.
– Unde locuiești donșoara? mă chestioneaza curios.
Încremenesc pret de câteva secunde.
– La Lunca, bâigui…
Și începe sa râdă…

Calculez centrul de greutate al mastodontului. În picioare nu putea fi dusă. O întind pe trotuar și mă proptesc în mijlocul ei. O apuc cu mâna dreaptă si o ridic cumva până la nivelul mijlocului.
Mă uit in față, mă uit in spate, si pornesc la drum.

Mergeam și eu și tot Buzăul. Asta se balansa, flamba, făcea ca toate minunile. Mă miscam o bucată,mă opream. Iar înaintam, frână again.

Platoul magazinului Dacia l-am traversat ca la balet. Aveam loc, loc frate, si monstrul putea respira in voie.

Dilema a apărut la prima trecere de pietoni. Ziceai ca io sunt bariera. Se uita lumea la mine ca la extraterestri.
Dupa calcule rapide, traversez. Întâi gorniza, după aia io, după aia iar gorniza. Să nu puneți întrebări…

Pe strada spre gară, pe dreapta cumva, era un soi de magazin cu de toate. Că perdele dă Pașcani.
Mă opresc in fața clădirii cu un etaj, privesc circular, am nitică răndare, și ridic galeria pe verticală sa o sprijin de zid.
Jur că era mai înaltă cu vreo câțiva cm față de magazin.

Intru. Cumpăr perdele dă Pașcani. Frumoase, nimic de zis. Curios e că mi se părea că toată lumea se uită la mine.
Mă cărăbănesc afara cu minunea de perdele în pungă. Recuperez gorniza. Mărturisesc ca am bagat vreo două rugaciuni în sprijinul eventualului furt. Nope. Nu s-a-ntâmplat.

Era acolo rezemată. Mă aștepta.
Afară începuse sa ardă soarele. Broboane de transpiratie imi brăzdau fața în timp ce tocurile pantofilor se afundau in trotuarul asfaltic. Un picior îl băgam și altul îl scoteam…

Asta până la trecerea de pietoni de la gară. Când am blocat prin barierare ambele sensuri ale bulevardului.
În timp ce mergeam un picior începuse să lase în urmă un zgomot ușor metalic. Mă părăsise flecul unui pantof.

După aia a fost simplu. Toată lumea s-a chinuit să bage gorniza in rată.
Numa’ io priveam detașată și sigură pe mine.
„Vreți să ajungeți acasă? Băgați gorniza în rată!” reclamă la perdelele dă Pașcani…

Da’ ochii mamei cand a vazut achizitiile au făcut toți banii!!!