Repetentu’

Undeva in preistorie, ceva paleolitic parca, atunci cand eram io tanara si aveam usoara senzatie ca-s si misto, desi privind in urma am certitudinea ca-s mai misto acum, aveam.un prieten.

Pe vremea mea i se spunea gagic. Marturisesc ca l-am tinut ascuns bine, fiindca pe vremea aia dramoleta era in floare. Riscai sa te bata mă’ta si tac’tu sau sa ti-l fure colegele si prietenele.

Mah, eram clasa a 10 cred si inca purtam ciorapi flausati si pantaloni pe sub sarafan, asa ca de unde dreaq pretentii. Si cum spuneam, aveam tahicardie deja cand il vedeam pe…nah, singura chestie e ca am uitat cum il cheama. Asa se intampla dupa o vreme, nu poti sa tii minte toti bolovanii stelari. Mai bine e sa-i numerotezi cu cifre.

Asta era nr 2. Ca nr 1 fu un profesor pe care l am iubit in taina. Si abia nr 3, si ultimul din viata asta fu Omar Shariff. Sa revenim la bolovanul stelar. Gata, asta e, Gabriel il chema. Ne pupam in parc la Plumbuita. Io plina de fluturi in stomac, el in cls 11. Era frumos. Mergeam pe jos, de mana, de la Universitate pana la Obor. Doamne, cate flecuri am mai pus la singura pereche de pantofi. Albastri…

Mi s a parut ca a durat o vesnicie. Era asa ca o vraja continua. Trei luni a durat. Pana in ziua in care am aflat ca facea parte din Ordinul repetentilor. Adica repeta clasa a 11. Adica era repetent, intelegeti? Cu mentiunea ca io faceam parte dintre eminente. D’aia-i bine sa fii eminent. Mai tarzii ajungi Eminenta Cenusie. Si ai avantajul autoapararii. Fug toti de tine fara sa fii nevoita sa faci ceva.

Ultimul fugi cu viteza luminii alaltaieri…Si cum va spuneam, da ma, Gabriel!!! Gabriel il chema. Sfinte legaturi neuronale, mi-am amintit, asa, i-am trimis biletel ca vreau sa ne vedem. Ne am vazut in parc la Obor langa Statuia Rascoala din 1907. I am spus ca am aflat ca-i repetent si ca nu mai putem continua.

Dar ca putem ramane prieteni….

Cetina si tanti jeni

Apăi, m-am trezit pe la 3. Asa-i de la o vârstă. Adormi cu găinile si te trezești cu cocoșii.Si, în bunul mers al lucrurilor pe la 3 jumate făceam cafeaua. Pe la ora asta cafeaua are gust de feerie.

De doua ore caut bradul. Ca s ecologista. Huooo ăstora de tăiați brazii. Și molizi. Whatever. Io am brad artificial. Ca și viata noastră…Si mi amintesc un episod de prin ’95 sau ’96 , nu mai știu exact pentru ca trecu asa de multa vreme încât mi-e si frica sa aflu cati ani am.

E, și aveam copchilu’ la mama la țară. Parenting rural. Nu săriți la gâtul meu ca marea majoritate ati avut parte de el. Si’n jur de Sfântu’ Nicolae iau io brad de la Obor sa-l duc copchilului, că deh, veneau sărbătorile și nu se cădea altfel.Mi-l leagă nenea ala frumos, iau io teșcălăul de bomboane și portocale, arborez privirea de merry christmas de miroseam si io a cetina nu numai catrafusele si-o tai spre Gara de Nord.

Unii va amintiți. Înghesuială, oameni grăbiți, papornițe, zapada…atmosfera idilico-sociala de numa’numa’. Aveam o geanta mare albastra intr-o mâna, si-n ailaltă bradu’. Ies de la metrou triumfătoare cu pomu’ deasupra capului, mai sfichiuesc în stânga, dreapta pe cate unu’, o tanti cu caciula de vulpe, argintie, mă strafulgeră cu o privire de gheață după ce blana domniei sale fu amenințată de cetina verde:

– Fă proasto, nu te uiți pe unde mergi? îmi aruncă nobil posesoarea cuibului de vulpe.

– Sărumana tanti, nu io, bradu’, ii zic cu ochii sclipind.

– Pai în mă’ta pe gheață, tu duci bradu’, răspunde ea superior.

-Da tanti, da’ bradu’ ăsta e magic! dau io s-o impac.

N-a gustat gluma. Mi-a zis de mama, de tot neamul si n-a uitat de sărbători.

– Sărbători fericite și matale, bre! i-am aruncat departandu-mă. Ajung la casa de bilete. Io si bradu’. M-asez la coada, las geanta jos, împingând-o cu piciorul pe măsură ce ma mișcam. Iau biletul, ma urc în tren, cu eforturi așez bradul ocupând deasupra ceva loc, cam toată partea compartimentului, urc și geanta după care cobor la chioșcul de pe peron sa mai iauuna alta.

Când ma întorc și dau sa întru în compartiment ghici cine trona pe bancheta din fata. Exaaaact!!! Caciula de vulpe argintie.

– Hopaaa, mi-am zis, sa te ții acuma! Intru, ma inarmez cu toată răbdarea din lume și zic:

– Sarumanaaaa tanti, ne întâlnim din nou!

Se uita la mine cu o față greu de explicat în cuvinte, își așează caciula uitandu-se cu admiratie în fereastra, si nu mi răspunde. Dracu’ din mine n avea stare.

– Unde mergeți tanti?

Mă, se-ntoarce spre mine, mă țintuieste cu privirea, atunci mi-a înghețat sângele în vene si am fost sigura ca Muma Pădurii din care fusese taiat bradul meu, asa arăta.

– Dacă-mi mai zici odată tanti, te arunc din tren în mers!!! Va jur ca asa mi-a zis. Ma si vedeam aruncata din tren ca-n westernurile americane cu bradul prăvălit după mine și o mare de portocale înșirate de a lungul caii ferate. O privesc puțin pe sub ochi, sesizez pericolul real, dar ma ia gura pe dinainte.

– Nu mai zic tanti…

Si atunci a început…Ca ea e doamna si nu tanti. Ca a fost sefa de alimentara, acum vinde la nush ce magazin, ca ea pentru toată lumea e doamna Jeni, ca pana și vecina maica’si de la țară cu care a fost colega de școală primara, ii zice doamna, ca….După două ore am coborât din tren la Urziceni. N-am mai putut. Efectiv eram copleșită. Fusesem învinsă. Mi am luat bradul, m-am dat jos din tren la Urziceni, convinsa fiind ca dacă ma mut în alt compartiment vine după mine sa si termine discursul.

– Sarumanaaa tanti Jeni, i-am strigat de pe peron când trenul s-a pus în mișcare. A fost ca o ultima răzbunare. Mi-a arătat pumnul stang. Cu mana dreapta își ținea caciula de vulpe. Argintie. Dupa doua ore de stat în gara la Urziceni ma urc în următorul tren. Sleita de puteri. Ajung acasa după 3 km de înotat prin zapada târând bradul după mine. Epuizata…Intru în casa și ma ia mama:- Unde ai stat tanti pana la ora asta???

#merryChristmas #noel #craciun #sarbatori

Sa nu stingeti varul in chiuveta…

Unii dintre voi trebuie ca stiti cum arata bolovanii de var. Mie imi rasuna inca in urechi strigatul muntenilor de tăiau Baraganul in căruțele cu coviltir si vindeau bolovanii din var.

– Vaaaaar, vaaar, hai la vaaaaaar!!!


Mi-o amintesc pe mama cum se oprea din vorbit, isi schimba mina si zicea important: strigă unu cu var.

Iesea val vârtej, se ducea in drum si se targuia cu munteanul. Dupa aia aparea din spatele curtii cu coșul plin de stiuleti de porumb, sau cu dubla de boabe si isi ducea in cramă bolovanii de var, ingrijindu-se de ei de parca erau pietre prețioase.

Dupa aia, imi amintesc un vas mare unde punea bolovanii peste care turna apa fiarta. Si ochii nostri de copii priveau cum clocoteste ca fiertura o zeama alba facand niste zgomote ca pocniturile si zvarlind in sus picaturi mari, de parca din galeta aia imensa erupea un vulcan.

Memoria imi aduce in prime time felul in care mama folosea varul stins. Pe langa faptul ca varuia toata casa cu el, inainte de fiecare Craciun si inainte de fiecare Paște, primavara văruia pomii. Si pietrele asezate rotund ce voiau sa marcheze alei sau sa delimiteze tufele de flori.

Operatiunea asta mă fascina. Mă rugam de mama sa ma lase să varuiesc eu pomii si pietrele. Saraca n-avea timp de experimentele mele, si atunci imi spunea de fiecare data ca tura urmatoare o sa ma lase. Si tot asa…
*
E, inainte cu doua zile sa se declanseze starea de urgența, stateam pe balansoar in curte precum ganditorul cu mâna sub barba, si, evident, gadeam.
Credeti-ma ca nu vă recomand sa știti ce gandesc…

Si cum stateam si gandeam, cu telefonul in mâna stânga si tigara in dreapta, aud strigând:Vaaaarrr, vaaaaarr, hai la vaaar!
Ma opresc din gandit si ciulesc urechile. Imi țin respirația, arunc privirea in sus, si ascult extrem de atent:

Vaaarrr, vaaaarrr, hai la vaaar!!!
Privesc in interiorul meu, iau privirea suspecta si duc cana de cafea la nas. Miros. E cafea.
Mă pipai, mă ciupesc, bag un deget in ureche, dau cu mana prin fata ochilor si fug in casa. Mă privesc in prima oglinda. Par normala. Par. Nu vad modificari majore.

Vaaarrrr, vaaarrr, hai la vaaarrr!!!
Ridic privirea si ma uit in oglinda fix in ochii mei. Un rictus ciudat apare in coltul drept al gurii. Ma suspectez de halucinatiii…
Ies inapoi in curte, hotarata să infrunt destinul.

– Vaaarrr, vaaaarrr, hai la vaaar!!!


Bine,okeeyy, dupa 30 si ceva de ani aud un muntean strigand ca are var. Ma evaluez rapid. Nu iau pastile, nu beau, nu fumez iarba.
Ce naiba e astaaa???

Imi iau inima in dinți, scot pieptul in fața, barbia inainte si ma indrept spre poarta.


Pe strada, din stanga se prefigureaza un cal. Urmat de de caruță. Cu coviltir. Imi spun ca nu i adevarat. Ma intorc dintr o singura miscare si o iau la fuga. Ma opresc in garaj si incep sa rascolesc cu febrilitate. Imi e din ce in ce mai clar ca la mine in curte sta parcata mașina timpului.

Imi ard doua palme si ma luminez. Stai ma frate, de ce ma panichez si mi tremura picioarele? Ca n-am porumb sa iau var. Ce simpluuu eraaa!!!

Dupa cateva secunde ma trezesc de nebuna fugind spre poarta si strigand cat ma țineau rărunchii:

– Domnuuuu’ cu vaaar! Domnuuu’ cu vaaar!!!!

Domnul cu var intoarce capul, trage de hațuri si zice:

– Hooo, staaaiii Fuegooo!!!
Ma dezechilibrez, il privesc preț de cateva secunde si-ncerc sa mi dau seama daca sunt reala.

– Cum dati varul? Vreau si eu câțiva bolovani!
Omu’ natural si firesc ma intreaba daca am un sac de rafie. N-am, ii zic. Scoate el unu, si incepe sa puna bolovani de var in el. Scoate un cântar, agață sacul si zice: Un milion. Fug repede in casa si-i aduc banii.

Diiiiii Fuegoooo!!! îl aud….

Rămân pironită locului uitându-ma dupa căruța cu coviltir cum se departeaza.

– Vaaar, vaaaaarrr, hai la vaaar!!!
Târăsc sacul de var in curte si-l duc in garaj.
Vreo trei zile m-a urmărit intâmplarea si la fiecare flash dădeam fuga in garaj sa vad de sacul ala cu bolovani de var există intradevar.
*
Azi, din izolarea impusa imi amintesc ca am var. Si mi vine chef de văruit pomii.
Caut prin curte o galeta de metal, iau cateva pietre de var, le pun in ea si vin in bucatarie. O pun in chiuveta cu mare incantare in ochi. Incarc o oala mare cu apa si o pun pe foc.
Ma asez pe scaun, aprind o tigara, zambesc subersiv, in timp ce in urechi imi rasuna:

Vaaarrr, vaarrr, hai la vaaarrr!!!

Cand incepe apa sa fiarba, iau oala de pe aragaz si o torn in galeata cu bolovani de var din ghiuveta.

Daaans dragilor!!! Vulcanul Etna in plina activitate fu mic copil. Ziceai ca se despica pamantul. -Trrrrooosscccc! Troossccc! Șșiiiiitthhhh!!! Fuuuuuu! Șșșffffiiuiisss!!!

N-apuc sa fac ochii mari, ca arunc oala din mâna și o rup la sănătoasa printr-un abur alb lăptos plin de stropi aruncați in toate părțile….
Clocote furioase si bulbuci mari lăfăiau șuierand in bucataria mea.
Deschid ușa laarg si astept sa se potoleasca furia alba.
Dupa vreo 10 minute eram convinsa ca sunt Craiasa Zăpezii in palatul ei…
*
Să nu stingeț’ varul in chiuveta. Ever…

Serbetul de trandafir

Caut menta…😂😂😂. Nu sa fac cu ea ce va imaginati voi. Nici gand. Cu toate ca nu mi displace.
Deocamdata o vreau pentru ghivece. Si trandafiri de dulceata.

P-astia in mod cert vreau sa i mananc la borcan.

Cand eram copil, imi aducea tata, nush minunea lumii de unde, niste borcanele mici de serbet de trandafir. Ce extaz?! Ce lesin?! Era tot ce puteam sa mi doresc in viata. Tremuram cand se apropia ora sa vina de la tren pentru ca stiam ca odata cu el vine serbetul de trandafir. Era ceva in genul actiunii fanaticilor. Dar cu incetinitoriul. Slow motion, cum se zice acum.


Desfaceam borcanelul. Intai ma uitam la el. Ma uitam. Era un amestec de mirare si uite mă ca am serbet…
Il miroseam. Doamne ce mireasma razbatea in narile mele. Ziceai ca practic un ritual.
Cre’ ca parcurgeam toata gama. Prosternatie, rugaciune, Nirvana si alte cele inghesuite toate intr un suflet de copchil micut ce nu vroia decat serbet de trandafir…


Ma, toata faza era misto pana in momentul in care trebuia sa bagi lingurita in el. Va amintiti linguritele alea mici de aluminiu? Alea de la prima miscare gresita faceau instantaneu unghi de 90 de grade?

Aia…de aia vorbesc. Ca lingura mare nu intra in borcanelul cu serbet. Ca borcanelul vietii era pentru saraci, nu pentru ăi’ de mancau cu lingura mare…
Si cum ziceam, sfarseam invariabil prin a cauta o furculita teapana, sa reziste la impact, in scopul savurarii religioase a inventiei mirobolante din petale de trandafiri. Doamne cat era de bun! Avea ceva, nu stiu ce exact, dar avea…avea asa un iz de plin, de „uite ce mananc eu” sau „voi n aveti saracilor”…


Cu toate ca doar odata pe luna, tata imi aducea serbet de trandafir. De la Bucuresti…
Imi amintesc ca il tineam ascuns. Atat de bine il piteam ca uitam cateodata unde viata mea este.
Vara statea bine in soba. Era racoare. Frigider nu aveam inca pe vremea aia, heheee, sa va povestesc si cum fu cu Framm-ul, asa ca in soba era ideal. Il impingeam in spatele sobei de tot, ca mama mai avea prostul obicei sa ascunda banii acolo.


😂😂😂. Aveam la un moment dat doua borcanele de serbetul vietii.
Si precum partizanii din munti cand coborau sarmanii dupa mancare, asa ma asiguram eu ca nu ma vede nimeni cand scoteam icoana cu serbet.
Si-ntr-o buna zi, mi au disparut minunile. Cu cata febrilitate le am cautat. Cat zbucium. Cata durere.


Venise luna noiembrie. Si mama a curatat soba.
Imi venea sa ma agat de ea si sa i strig plangand, ca n marile filme, capodopere ale genului, De ce, mamaaaa? De ceeee???

Doar ca la prima incercare minimalista in sensul de mai sus, mama mi-a carpit 2 palme moderate, suficient cat sa nu le mai cer pe urmatoarele.
Si am decis fundamental atunci, cu toata seriozitatea celor 6-7 ani, ca e cazul sa schimb ascunzatoarea.
Insa stiti ce era absolut naucitor oameni buni? Aveam curtea plina de trandafiri de dulceata! Mama n avea timp si eu n aveam google…


Acum am eu si timp si google. N am trandafiri de dulceata.
Episodul cu menta sau izma, cum ii ziceam noi, tre’ sa vi-l povestesc separat.

E comedie pura cu incarcatura dramatica excesiva 😂.

#serbetdetrandafir
#floridepapadie
#viatameaeominune

Caisul agresiv

Sa ne trezim si noi, zic, sa bem cafeaua vietii si sa privim soarele in ochi. Bine, o sa mi spuneti ca soarele nu are ochi. Asa, da’ de unde stiti voi?
Io ma duc sa vad de s-au parguit caisele. Ui’ ce reeverie…


Cand eram copil si nu aveam pretentii pretioase, nu beam cafea si nu fumam, nu priveam soarele in ochi pentru ca ma privea el zambind, in diminetile de vara scuturam caisul. Aveam eu in zestrea genetica o informatie cum ca daca scuturi caisul cad fructele naspa si pomul iti multumeste pentru ajutor.


Mânata de intentii infantile si de nostalgia copilariei traita in mijlocul Baraganului, in dimineata asta m-am dus sa scutur caisul.

E clar c-am crescut mult. Si aiurea. Caisul nu mi-a mai multumit. Mi-a tras o creanga peste ochi, sa ma satur de manifestari copilaresti. Sa mi bag mintile in cap si sa ma duc sa spal vasele. Rufele. Sa bag aspiratorul.

Si sa invat sa ma port cu copacii.

Era de-o Inviere…

Era de o Inviere, in urma cu multi ani, atat de multi ca nu-s in stare sa-i calculez. Iar eu aveam vreo 30 de ani. Dupa asta sa va dati seama cat de multi ani au trecut.
Si cum spuneam, eram la biserica de Inviere. Se face ora cu pricina, se ia lumina si toata lumea grupuri, grupuri se asteptau unii pe altii sa mearga la cimitir cu lumina.

Nu stiu cum e prin alte locuri dar acolo unde m am nascut eu, in mijlocul Baraganului, in noaptea de Inviere se merge cu lumina la cei dusi.
Si apoi tre’ sa va mai spun ca eu fac parte din categoria ălora de nu li-i frica de cei dusi.
Avand in vedere acest aspect, si putinul vant de batea, ma departez de  pâlcurile de tanti si mămăici ce mergeau lejer de brat, intind pasul si o tai spre cimitir la un meeting cu tata.
Si in ritmul asta ajung cu muuult inaintea tuturor la poarta cimitirului.

Tin sa va spun ca era liniste. Intru pe poarta si pășesc cu grija sa nu calc pe unde nu trebuie.
Ajung la tata, pun lumina, stam asa la o sueta scurta, si-n timp ce mi aprind o tigara aud lumea la poarta cimitirului. Ideea e ca se asteptau unii pe ceilalti in functie de viteza de croaziera pe care au avut-o sa poata intra cu totii.

Tre’ sa va spun ca la vremea aia locul unde odihneste tata era o aripa noua ceva mai putin populata. Intre timp e full.
Curent electric ioc. In aripa noua eram numai eu. Marea majoritate a lumii se desfasura in cimitirul vechi pe la ai lor.

Si la un moment dat, pe drumul ce desparte cumva partea veche de asta noua a locatiei vesnice vad o silueta. Se misca de colo si nu indraznea sa puna pasul sa intre singura in aripa noua. Ma uit cu atentie, nu disting foarte bine cine e, chit ca avea lumanarea in mâna si la un moment dat aud: ” Danielăăăă, Danielăăă!”

Ciulesc urechile si mi dau seama ca i fiinta vie. Adica in viata. Adica sora tatei striga dupa mine da’ nu facea un pas sa i aduca lumina tatei.
Mai striga odata, inca odata…si daaaa, ati ghicit, cretina de mine nu-i raspunde.

Un gand dement ,de om normal,ajuns degeaba la 30 de ani, patrunsese in mintea mea si prefigurase urmatorul scenariu. Vine matusaaaa, eu ies de dupa crucea tatei si zic Bauuuuuu!!!!
Ma oameni buni, saraca femeie face pasul si incepe a vorbi singura si tare. Probabil sa si inabuse frica. Sa se auda pe ea…

„Unde o fi fata asta? Ia sa ma uit pe unde calc, sa nu ma impiedic….”
Si turuia asa aiurea. Facea doi pasi, se oprea, mai facea doi pasi, iar se oprea. Sub incaltarile ei scartaiau chestii de pe jos. Se oprea, se uita in urma, incerca sa se tina de cate un gardut, lua mana imediat…

Tampita de mine isi tinea respiratia si se abtinea cu greu sa nu rada…
Si imi dau seama la un moment dat, strabatuta naibii de un flash scurt de luciditate ca pot sa o omor…
E, si acu’ ia si rezolva…

Jur ca nu mint ce urmeaza sa va spun. Realizez grozavia si incep sa ma misc spre stanga usoooorrr, unde la o oarecare distanta mai odihnea cineva. Nici acum nu stiu cine. Dar avea locul imprejmuit cu gardut metalic. Miscarile facute de mine cred ca lasau ceva zgomot pentru ca matusa sarmana se oprea si asculta. Nah,ma opream si eu…

M am rugat in gand sa ma strige iar sa pot cumva sa i raspund. Sa fac naibii ceva reparatoriu…da’ n-a mai strigat.

Reusesc sa trec gardul si ma introduc  usor lungindu-ma intre gramada de pamant de stiti ce simbolizeaza si gardul vietii. Ma rog…

Incerc sa stau nemiscata, intinsa pe jos in timp ce matusa-mea ajunsese la tata. 
Baiiii, ii vedeam fața!!! Ma uitam la ea cum se straduia sa aprinda o alta candela si i-o stingea vantul. Imi venea sa ma duc eu sa o aprind numai sa plece odata.

E,in timpul asta sarmana, vorbea in continuare. Singura si degeaba…
„Iote ma ca nu s-aprinde. Da’ de ce nu o fi arzand? Bate vantu’ si d-aia…”
Si in timp ce stateam teapana si simteam cum se scurge incet vesnicia un soi de inevitabil se indrepta catre mine.

Imi venea sa stranut. Rau. Rau…

Si la un moment dat am trecut de la agonie la extaz. O aud pe matusa-mea cum se departa. Cu viteza de data asta. Se aprinsese candela si pe aleea aia despartitoare se indrepta spre iesire un grup de femei…
Sa fi vazut cum se ducea…

Si am stranutat. De vreo trei ori. Tinandu-ma de nas.Intr-o oarecare tacere. O impunea locul….