#viatameaeominune

Hai ca trebuie sa o dau si p-asta. Cum v-am zis, pe mine ma place indiscutabil sfântul scaunelor neocupate din tramvaiul 32.

Nu stiu ce am facut sa merit, dar de cate ori urc in tramvai gasesc loc pe scaun si când nu exista loc. Tot se gaseste cineva sa mi respecte venerabila varsta si venerabilul aspect cat sa ma intrebe tamp: vreti sa stati jos?

Cum dreaq sa nu vreau? Hai valea de pe scaun ca io merg de la cap la cap. Sa nu spun ca am si abonament.

No, si in dimineata asta, urc in timp ce vb la telefon, cu castile in urechi, probabil urland, pen’ ca am capacitatea de a nu ma auzi pe mine, si un domn misto imi face un semn discret aratandu-mi scaunul.

E, cum minunea vietii sa refuzi asa un om? Si asa un scaun…Se ridica domnu’ de apucase sa-l ocupe primul, probabil ca raspuns la genoflexiunile mele religioase facute in minte pana ajung in statie…


Ma trantesc pe scaun respirand usurata si înjurandu-l pe ala de a inventat tocurile la incaltamintea femeilor. Da’ las c am vazut si barbati pe tocuri…


Si omul se situeaza strategic tinandu-se de bara lânga scaunul meu. In timp ce eu vorbeam la telefon.

Si vorbeam..si vorbeam…si vorbeam dand indicatii pretioase pentru pisicile de acasa, pentru catei, pentru vasele din chiuveta, pentru scos gunoiul, pentru atentie c-am spalat pe jos si fac urat….


Dupa un timp, domnul elegant si educat de-mi oferise scaunul ma bate cu mana pe umar, însotindu-si gestul de un zambet larg, si imi intinde propriul telefon….


E, ce o fi fost in capul lui? Cat eu turuiam singura in casti? Cu telefonul cazut pe jos?


Si mi zice ironic: ati ramas la rufele de pe franghie. De acolo trebuie sa reluati…

Iar inainte sa coboare, pen’ ca nu stiu unde a coborat, de rusinea situatiei, se apleaca la urechea mea si cu un ton calm imi spune:

-Dac-ati fi sotia mea, v-as omorî. Fara regrete!!!

#tramvaiulvietii