Repetentu’

Undeva in preistorie, ceva paleolitic parca, atunci cand eram io tanara si aveam usoara senzatie ca-s si misto, desi privind in urma am certitudinea ca-s mai misto acum, aveam.un prieten.

Pe vremea mea i se spunea gagic. Marturisesc ca l-am tinut ascuns bine, fiindca pe vremea aia dramoleta era in floare. Riscai sa te bata mă’ta si tac’tu sau sa ti-l fure colegele si prietenele.

Mah, eram clasa a 10 cred si inca purtam ciorapi flausati si pantaloni pe sub sarafan, asa ca de unde dreaq pretentii. Si cum spuneam, aveam tahicardie deja cand il vedeam pe…nah, singura chestie e ca am uitat cum il cheama. Asa se intampla dupa o vreme, nu poti sa tii minte toti bolovanii stelari. Mai bine e sa-i numerotezi cu cifre.

Asta era nr 2. Ca nr 1 fu un profesor pe care l am iubit in taina. Si abia nr 3, si ultimul din viata asta fu Omar Shariff. Sa revenim la bolovanul stelar. Gata, asta e, Gabriel il chema. Ne pupam in parc la Plumbuita. Io plina de fluturi in stomac, el in cls 11. Era frumos. Mergeam pe jos, de mana, de la Universitate pana la Obor. Doamne, cate flecuri am mai pus la singura pereche de pantofi. Albastri…

Mi s a parut ca a durat o vesnicie. Era asa ca o vraja continua. Trei luni a durat. Pana in ziua in care am aflat ca facea parte din Ordinul repetentilor. Adica repeta clasa a 11. Adica era repetent, intelegeti? Cu mentiunea ca io faceam parte dintre eminente. D’aia-i bine sa fii eminent. Mai tarzii ajungi Eminenta Cenusie. Si ai avantajul autoapararii. Fug toti de tine fara sa fii nevoita sa faci ceva.

Ultimul fugi cu viteza luminii alaltaieri…Si cum va spuneam, da ma, Gabriel!!! Gabriel il chema. Sfinte legaturi neuronale, mi-am amintit, asa, i-am trimis biletel ca vreau sa ne vedem. Ne am vazut in parc la Obor langa Statuia Rascoala din 1907. I am spus ca am aflat ca-i repetent si ca nu mai putem continua.

Dar ca putem ramane prieteni….

Cetina si tanti jeni

Apăi, m-am trezit pe la 3. Asa-i de la o vârstă. Adormi cu găinile si te trezești cu cocoșii.Si, în bunul mers al lucrurilor pe la 3 jumate făceam cafeaua. Pe la ora asta cafeaua are gust de feerie.

De doua ore caut bradul. Ca s ecologista. Huooo ăstora de tăiați brazii. Și molizi. Whatever. Io am brad artificial. Ca și viata noastră…Si mi amintesc un episod de prin ’95 sau ’96 , nu mai știu exact pentru ca trecu asa de multa vreme încât mi-e si frica sa aflu cati ani am.

E, și aveam copchilu’ la mama la țară. Parenting rural. Nu săriți la gâtul meu ca marea majoritate ati avut parte de el. Si’n jur de Sfântu’ Nicolae iau io brad de la Obor sa-l duc copchilului, că deh, veneau sărbătorile și nu se cădea altfel.Mi-l leagă nenea ala frumos, iau io teșcălăul de bomboane și portocale, arborez privirea de merry christmas de miroseam si io a cetina nu numai catrafusele si-o tai spre Gara de Nord.

Unii va amintiți. Înghesuială, oameni grăbiți, papornițe, zapada…atmosfera idilico-sociala de numa’numa’. Aveam o geanta mare albastra intr-o mâna, si-n ailaltă bradu’. Ies de la metrou triumfătoare cu pomu’ deasupra capului, mai sfichiuesc în stânga, dreapta pe cate unu’, o tanti cu caciula de vulpe, argintie, mă strafulgeră cu o privire de gheață după ce blana domniei sale fu amenințată de cetina verde:

– Fă proasto, nu te uiți pe unde mergi? îmi aruncă nobil posesoarea cuibului de vulpe.

– Sărumana tanti, nu io, bradu’, ii zic cu ochii sclipind.

– Pai în mă’ta pe gheață, tu duci bradu’, răspunde ea superior.

-Da tanti, da’ bradu’ ăsta e magic! dau io s-o impac.

N-a gustat gluma. Mi-a zis de mama, de tot neamul si n-a uitat de sărbători.

– Sărbători fericite și matale, bre! i-am aruncat departandu-mă. Ajung la casa de bilete. Io si bradu’. M-asez la coada, las geanta jos, împingând-o cu piciorul pe măsură ce ma mișcam. Iau biletul, ma urc în tren, cu eforturi așez bradul ocupând deasupra ceva loc, cam toată partea compartimentului, urc și geanta după care cobor la chioșcul de pe peron sa mai iauuna alta.

Când ma întorc și dau sa întru în compartiment ghici cine trona pe bancheta din fata. Exaaaact!!! Caciula de vulpe argintie.

– Hopaaa, mi-am zis, sa te ții acuma! Intru, ma inarmez cu toată răbdarea din lume și zic:

– Sarumanaaaa tanti, ne întâlnim din nou!

Se uita la mine cu o față greu de explicat în cuvinte, își așează caciula uitandu-se cu admiratie în fereastra, si nu mi răspunde. Dracu’ din mine n avea stare.

– Unde mergeți tanti?

Mă, se-ntoarce spre mine, mă țintuieste cu privirea, atunci mi-a înghețat sângele în vene si am fost sigura ca Muma Pădurii din care fusese taiat bradul meu, asa arăta.

– Dacă-mi mai zici odată tanti, te arunc din tren în mers!!! Va jur ca asa mi-a zis. Ma si vedeam aruncata din tren ca-n westernurile americane cu bradul prăvălit după mine și o mare de portocale înșirate de a lungul caii ferate. O privesc puțin pe sub ochi, sesizez pericolul real, dar ma ia gura pe dinainte.

– Nu mai zic tanti…

Si atunci a început…Ca ea e doamna si nu tanti. Ca a fost sefa de alimentara, acum vinde la nush ce magazin, ca ea pentru toată lumea e doamna Jeni, ca pana și vecina maica’si de la țară cu care a fost colega de școală primara, ii zice doamna, ca….După două ore am coborât din tren la Urziceni. N-am mai putut. Efectiv eram copleșită. Fusesem învinsă. Mi am luat bradul, m-am dat jos din tren la Urziceni, convinsa fiind ca dacă ma mut în alt compartiment vine după mine sa si termine discursul.

– Sarumanaaa tanti Jeni, i-am strigat de pe peron când trenul s-a pus în mișcare. A fost ca o ultima răzbunare. Mi-a arătat pumnul stang. Cu mana dreapta își ținea caciula de vulpe. Argintie. Dupa doua ore de stat în gara la Urziceni ma urc în următorul tren. Sleita de puteri. Ajung acasa după 3 km de înotat prin zapada târând bradul după mine. Epuizata…Intru în casa și ma ia mama:- Unde ai stat tanti pana la ora asta???

#merryChristmas #noel #craciun #sarbatori

Scrisori catre mama

Iti mai aduci aminte mamă? Cand imi spuneai ca ai ținut piept lumii pentru mine?
Acum sunt in bataia puștii mamă.
Insa cum singurul suflet de nerănit erai tu, rafalele ce vin devin gloante oarbe…

Iti mai aduci aminte mama? Cand imi spuneai sa nu plâng? Ca vine firescul hâd si ne ia? Nu te am ascultat mama…aici n-am putut…

Iti mai aduci aminte mama? Cand imi spuneai ca este imposibil sa nu ne intalnim undeva, candva? Am sa te cred acum mama. Pentru ca am nevoie sa te cred. Pentru ca altfel, ce rost am mai avea? Dar mai ales pentru ca mi-e dor de tine, mama…

Iti mai aduci aminte mamă? Cum radeam noi doua? Si parea ca nimic nu ne poate clinti?

Învata-ma sa rad din nou cu tine, mama…

zambete din amintiri…


Si pe mine m-a batut mama cand eram mica. Ultima data m-a miluit cu doua palme de mi-au scaparat ochii pe la fro’ 27 de ani. Eram tinerica, nitel misto si plina de aere. Ma duceam acasa cu trenul si fumam in holul dintre compartimente cu usile deschise. Era cool.

Dupa ce coboram, mai ales vara, mergeam pe jos cam vreo 3 km prin arsita Baraganului insotita de o caldura inabusitoare si mult praf. Si mai bagam o tigara la umbra lizierei de la gara. Dupa aia pana intram in sat mancam marar de pe marginea drumului sa nu miros cand ajung acasa. Si in timp ce ma apropiam scoteam din geanta celebrul spray Farmec, pen’ ca atat imi permiteam si dadeam jumate din el pe mine. Cand intram pe ulita lasam in urma o dâra de parca se aerisea fabrica Farmec.

Si intru eu pe poarta, scot pe gura celebrul „Sar’na” urmat la fro’ juma de ora de cererea cutumiara „Mamica ai si tu niste bani?” ca ai mei s-or terminat…si mama imi raspundea invariabil ca mi-o da cand plec daca-i spal si ei presurile dupa amiaza la fantana…


Fiimiu era mic si din cale afara de cuminte. 😂. Da’ avea un cusur. Daca ascundeai ceva in gaura de sarpe si acolo gasea.
E, si cum stateam spre seara in fata casei la umbra boltei de vie, apare copchilu’ triumfator cu pachetul meu de Assus in maini strigand cat il tin rarunchii ca a gasit in soba tigarile mă-si…😂

Io ca nu, nu-s ale mele…minune!!!, nush cum au ajuns in soba…Asta cu soba e misto rau, am sa va mai povestesc cum ascundea mama banii in soba de teracota…😂😂😂.
In fine, si la un moment dat simt amenintarea in aer. Pe tata il bufnea rasul, se ridica si pleca, si eu ramaneam cu dujmanu’ de clasa. Fiimiu statea mot pe aproape pentru ca si el filingarea ca e rost de cafteala.

Si in timpul unui discurs moralizator si crestin deopotriva, se ridica mama si-mi arde doua palme peste fata, cu intensitatea carora se putea mandri si uraganul Katrina…


Tot ce-am auzit pe final fu ceva de genul ” numai curvele fumeaza!”….Ideal era sa taci. Sa lasi capul in jos, sa ti vezi pachetul de tigari calcat in picioare si sa taci. Da’ ce zic eu sa taci…sa promiti ca nu mai faci, sa juri chiar…bla bla…
Or, cum eu nu taceam, continuarea fireasca era o mana infipta in par si scuturat cu putere coafura vietii…Trauma nene, nu gluma. Plus pledoaria de rigoare.


Dupa depunerea juramantului cum ca nu mai fac, m-am transformat in cercetas. Doua ore l-am cautat pe turnator. In grajdul animalelor, in capitele cu fân, in hambar, in podul casei…
Cumva, dupa ce se intuneca bine am gasit intrusul. Dau sa-i ard si eu vreo 2 pentru turnatorie si copchilu’ incepe sa urle inainte de a lovi: ” Mamaieeeeee, sari ca ma omoara!”. Si-n spatele meu aparu sefa garnizoanei cu o gheoaga in mana….


#fumatoridintoatetimpurileunitiva

Era de-o Inviere…

Era de o Inviere, in urma cu multi ani, atat de multi ca nu-s in stare sa-i calculez. Iar eu aveam vreo 30 de ani. Dupa asta sa va dati seama cat de multi ani au trecut.
Si cum spuneam, eram la biserica de Inviere. Se face ora cu pricina, se ia lumina si toata lumea grupuri, grupuri se asteptau unii pe altii sa mearga la cimitir cu lumina.

Nu stiu cum e prin alte locuri dar acolo unde m am nascut eu, in mijlocul Baraganului, in noaptea de Inviere se merge cu lumina la cei dusi.
Si apoi tre’ sa va mai spun ca eu fac parte din categoria ălora de nu li-i frica de cei dusi.
Avand in vedere acest aspect, si putinul vant de batea, ma departez de  pâlcurile de tanti si mămăici ce mergeau lejer de brat, intind pasul si o tai spre cimitir la un meeting cu tata.
Si in ritmul asta ajung cu muuult inaintea tuturor la poarta cimitirului.

Tin sa va spun ca era liniste. Intru pe poarta si pășesc cu grija sa nu calc pe unde nu trebuie.
Ajung la tata, pun lumina, stam asa la o sueta scurta, si-n timp ce mi aprind o tigara aud lumea la poarta cimitirului. Ideea e ca se asteptau unii pe ceilalti in functie de viteza de croaziera pe care au avut-o sa poata intra cu totii.

Tre’ sa va spun ca la vremea aia locul unde odihneste tata era o aripa noua ceva mai putin populata. Intre timp e full.
Curent electric ioc. In aripa noua eram numai eu. Marea majoritate a lumii se desfasura in cimitirul vechi pe la ai lor.

Si la un moment dat, pe drumul ce desparte cumva partea veche de asta noua a locatiei vesnice vad o silueta. Se misca de colo si nu indraznea sa puna pasul sa intre singura in aripa noua. Ma uit cu atentie, nu disting foarte bine cine e, chit ca avea lumanarea in mâna si la un moment dat aud: ” Danielăăăă, Danielăăă!”

Ciulesc urechile si mi dau seama ca i fiinta vie. Adica in viata. Adica sora tatei striga dupa mine da’ nu facea un pas sa i aduca lumina tatei.
Mai striga odata, inca odata…si daaaa, ati ghicit, cretina de mine nu-i raspunde.

Un gand dement ,de om normal,ajuns degeaba la 30 de ani, patrunsese in mintea mea si prefigurase urmatorul scenariu. Vine matusaaaa, eu ies de dupa crucea tatei si zic Bauuuuuu!!!!
Ma oameni buni, saraca femeie face pasul si incepe a vorbi singura si tare. Probabil sa si inabuse frica. Sa se auda pe ea…

„Unde o fi fata asta? Ia sa ma uit pe unde calc, sa nu ma impiedic….”
Si turuia asa aiurea. Facea doi pasi, se oprea, mai facea doi pasi, iar se oprea. Sub incaltarile ei scartaiau chestii de pe jos. Se oprea, se uita in urma, incerca sa se tina de cate un gardut, lua mana imediat…

Tampita de mine isi tinea respiratia si se abtinea cu greu sa nu rada…
Si imi dau seama la un moment dat, strabatuta naibii de un flash scurt de luciditate ca pot sa o omor…
E, si acu’ ia si rezolva…

Jur ca nu mint ce urmeaza sa va spun. Realizez grozavia si incep sa ma misc spre stanga usoooorrr, unde la o oarecare distanta mai odihnea cineva. Nici acum nu stiu cine. Dar avea locul imprejmuit cu gardut metalic. Miscarile facute de mine cred ca lasau ceva zgomot pentru ca matusa sarmana se oprea si asculta. Nah,ma opream si eu…

M am rugat in gand sa ma strige iar sa pot cumva sa i raspund. Sa fac naibii ceva reparatoriu…da’ n-a mai strigat.

Reusesc sa trec gardul si ma introduc  usor lungindu-ma intre gramada de pamant de stiti ce simbolizeaza si gardul vietii. Ma rog…

Incerc sa stau nemiscata, intinsa pe jos in timp ce matusa-mea ajunsese la tata. 
Baiiii, ii vedeam fața!!! Ma uitam la ea cum se straduia sa aprinda o alta candela si i-o stingea vantul. Imi venea sa ma duc eu sa o aprind numai sa plece odata.

E,in timpul asta sarmana, vorbea in continuare. Singura si degeaba…
„Iote ma ca nu s-aprinde. Da’ de ce nu o fi arzand? Bate vantu’ si d-aia…”
Si in timp ce stateam teapana si simteam cum se scurge incet vesnicia un soi de inevitabil se indrepta catre mine.

Imi venea sa stranut. Rau. Rau…

Si la un moment dat am trecut de la agonie la extaz. O aud pe matusa-mea cum se departa. Cu viteza de data asta. Se aprinsese candela si pe aleea aia despartitoare se indrepta spre iesire un grup de femei…
Sa fi vazut cum se ducea…

Si am stranutat. De vreo trei ori. Tinandu-ma de nas.Intr-o oarecare tacere. O impunea locul….