Scandura de la gard

Stăteam la taclale cu mama astă iarnă. Si depanam câte in lună și-n stele. In timp ce camera telefonului înregistra audio-video fără ca ea să știe.

Mă, și imi spunea cu-n zambet inegalabil că am fost un copil bun. Si dupa aia adăuga invariabil, că nu uita niciodată sa o facă, „in comparație cu ce văd azi”. Asta așa, să nu mi se urce la cap.

În timp ce spunea ea una alta, odată pune stăpânire pe ea un râs de nu o puteam opri. Și zice printre hăhăieli:
– Da’ cu scândura di la gard mai știi???

Și atunci mi-am amintit. Cu o ușoara diferență. Mie nu-mi venea să rad…🤭

Că mama mă batea nu mai e un secret. Dacă ar fi existat Protecția Copchilului pe vremea aia, cu concepte de „bulling” sau cum dracu îi zice, părinții noștri faceau pușcărie ca Berilă, cine o mai fi și ăsta de a consacrat expresia.

Amu’ fie vorba între noi, de multe ori m-aș fi bătut singură pentru ce făceam. Dar mai ales pentru sclipirea din ochi. Mă uitam in oglindă și mă speriam de propria-mi expresie.

No, și într-o vreme căpătase mama o fixație pe scandura de la gard. Așa infigea mâna intr-una, o smulgea cu-o ușurință surprinzătoare, și plină de nervi se avânta greoi, secată de oboseală si de muncă sa mă corecteze fizic.

Facea zgomot muult și genera durere puțină. Da’ lovea in orgoliu nene! Și aplica pedepse. V-oi spune odată cum am adormit pe două scaune și-un preș la lumina lumânării.

Și azi așa, mâine așa, ale naibii scânduri de la gard si cotoare de mătură, ajunsesem să le urăsc de moarte. Scrașneam din dinți si uneori dadeam cu pumnii în gard mai să-mi zdrelesc mâinile.

Știți si voi cum e să fii obligat să gandești. Cum e să fii obligat sa gasești solutii cand situația o cere.
Nu’ș ce minunea vieții fac într-o zi, că nicio zi nu semana cu ailaltă, și anticipez cafteala. Meritată, dar ce conta?

Privesc gardul cu furie și-mi spun ca gata! Pân’aci! Tre’ să fac ceva.
Mă indrept hotărâtă spre cramă unde tata iși ținea sculele si caut febril un topor. Decisă să dau gardu’ jos!

Mintea de copchil prost incepe să funcționeze si își dă seama ca nu asta e ce trebuie.
Și-mi cad ochii pe un ciocan mai mare. Ca un barosel asa. Cât juma’ de mine.

Și dă-i și caută cuie. Mă nene imi zic, tata are numa’ cuie mici?
Intru în casă val-vartej, mă duc la șifonier, caut intr-un teanc de rufe Almanahul Știința si Tehnică, ca-n Cinema țineau actele, și dau de bănuți.

Se prezuma că eu nu știu ca sunt acolo. Eu mă făceam ca nu știu ca sunt acolo. Mama știa că eu nu știu ca sunt acolo. Și toată lumea era fericită.

Trag 50 de lei din mijloc. Cuza mă privea deja acuzator de pe bancnotă. Ăsta or știa ce vreau sa fac or avea viziuni.
O tai spre magazinul sătesc, la nea Ștefan, pun triumfătoare ăia 50 de lei pe tejghea și-i zic cu un aer normal și grăbit:
– Dă cinzeci dă lei cuie! D-lea dă 10!
Omu’ se uită la mine în timp ce păream preocupata mimând firescul, cu ochii beliți spre inghețată, și mă chestionează:
– Tac’tu i-acasă?
– Îhî, zic io. A venit aseara cu ăla de 7 (trenul).
– Șî ce faci cu cuile?
– Reparî gardu’, tun eu.
– Pi, mă tatî, nu- s buni alea di 10. Îs cam mari. Șî nu mai am. Am d-lea di 8.
– Ia sî le văz, zic io. Buni șî astea!
– Da’ nu’ s cam multi?
– Nuuuu, cî faci șî gardu’ di la găini…da’ dă șî două înghețati, nu m-am putut abține eu.

Pune omu’ cuie la kil de ziceai ca nu se mai termină.
Întind mâna cu forță de vlajgan si iau punga plina ochi de cuie de 8.
Grele frate! Și dă-i și cară pân’ acasă preț de vreun kilometru jumate’.

Ajung stoarsă de vlagă, curgând apele de pe mine, trantesc punga pe trotuarul din fața casei, beau o cana cu apă rece și trec la treabă.

Încep dinspre fântână, și bat in fiecare scandură a gardului câte cuie au avut loc. Unu’ lângă altu’.
Înca puțin si gardul din lemn devenea gard metalic.
După vreo trei ore de muncă asiduă, nu mai puteam ridica de jos barosul ăla cât juma’ de mine.

Îmi trag sufletul, mă duc la putina de lânga puț, dau cu apa pe mine și ies pe uliță. Fac un pas înapoi si privesc isprava. Sclipeau capetele cuielor noi in soare de-ți lua ochii!!!
Intru în curte mândră și dau cu ochii de mătură. Aia de afară. Că nah, aveam doar două mături. Una pentru în casă si una pentru afară. Aia din curte, făcută dintr-o iarbă înaltă și uscată de-i zicea măturica nu putea fi folosită la bătaie. Că se rupea repede.

Sprijin prima mătură de corcodușul din fața casei și-o bat in cuie. Mă duc în casă, o gasesc p-aia bună si-o bat in ușa de la bucătarie. Trei cuie. Unu’ a iesit pe partea cealaltă a ușii.

Și acum, învingătoare într-un război încă neînceput aștept liniștită si obosită varză sa vină mama de la muncă.
Sub bolta de vie de la casă aveam un pat. Unu mai mic pe care se așezau când erau obositi. Cum eram și eu.

Și m-am așezat pe pat. Și la un moment dat visam portocale. Parcă scuturam un pom și portocalele cadeau pe jos, pe mine…

Deschid ochii și vad o mare de corcodușe căzând de sus și lovindu-mă din toate direcțiile.
Mama trăgea de mătura bătută in cuie…
*
O săptămână dupa incident m-a găzduit pe ascuns mamaia…căreia i-am cotrobăit in lada din camera bună. Și mi-am făcut 2 sari, ca nush ce naiba film indian rula, din vreo 3 metri de pânză țesută in război. După care, când mergeam la ea, incuia ușile…

Moartea care doare si nu trece…

mama mea…

Vă tot zugravesc de ceva vreme lucruri întâmplate prin copilăria noastră. Plină de neajunsuri și în egală masura un miracol.
Și mai fac lucrul asta ca pe un tribut adus mamei. Pentru ca mi-e dor de ea. Atât de tare încât uneori parcă traiesc în trecut…

Și în fiecare dimineață întreb în gol: Mămică, a ieșit soarele și azi?
Și de undeva din abis mama îmi raspunde cu fiecare răsărit. Iar cu fiecare apus ce trage după sine cerul cu stele mă convinge ca mama e o stea. Că mamele nu pot fi decât stele. Pentru ca mamele noastre se fac vinovate de existența miliardelor de stele.

Și-n fiecare dimineață, cu zambetul încă sters, cu lacrimi de rouă in suflet, închid ochii interiorului meu unde sta zidită mama și-i spun: Săru’mâna iubita mea!

Pentru ca da, oricât aș fi iubit in viața asta, nici o minune nu o poate înlocui.
Fac asta să pot trăi frumos. Așa cum mi-a cerut.

Și până acolo unde va avea loc marea întalnire, în fiecare dimineață am sa șoptesc stins…Săru’mâna mama mea!

Frigiderul Fram…

Poate unii dintre voi ați crescut cu frigider in casă. Eu nu. Cea mai buna apă era aia din fântâna când dadeai galeata la fundul apei. Cu scarțâit de lanț precum scrâșnetul beemeveurilor din zilele noastre.
Cea mai buna înghețata era una de semăna cu pachetul de unt, nu mai stiu cum o chema, dar care la fix 1 minut si jumatate dupa ce o cumpărai de la magazinul sătesc numit „coperativă”, se prelingea deja pâna la coate. Și nu-ți permiteai asta. Nu puteai să lași să se întample. Si te lingeai precum pisoii.
Cea mai buna ciorba era aia de roșii, rece, fie ținută la răcoare in casa din față, fie cufundata in putina cu apa rece ținută la umbră.

Noțiunea de frigider, ușor străină, am conceptualizat-o 😂 prima dată intr-un episod din filmul Dallas. Si acum îl văd pe J.R. cu palaria de cowboy dată ușor pe ceafă, cum a deschis ușa unei cutii mari in care stateau înghesuite chestii la care noi nu aveam acces, frumos ambalate si colorate, si-a luat o bere rece…

Nici berea nu mi-o amintesc să sălășluiască prin copilaria mea timpurie. În schimb, îmi amintesc abundența de vin și țuică. Si zeama de varză.

Ei, și când am vazut în fața ochilor primul frigider adevărat, în casa unor rude, l-am privit ca pe-o minune. Mi-am dat seama cât suntem de săraci.

Până acasa mă tot încerca plânsul. Că n-avem și noi frigider. Si i-am zis mamei usor retoric da’ vrând să pară matur:
– Mămică, nu-i așa ca noi n-avem frigider?
Mama săraca, arsă de soare și sătulă de munca, fără să realizeze tristețea mea absolut rurală mi-a zis ca și de-aveam, ce să fi făcut cu el?

Sâmbata am asistat la o schimbare de paradigmă. Nu mai credeam că suntem săraci. Că mă uitam la televizor. Alb-negru. Si n-aveau mulți in colțul ăla de sat.

Si-ntr-o bună zi, nu știu nici azi de unde, a venit tata cu un Fram acasă. Nuuu, nu era nou.
O rudă mai înstărită a renunțat la el in favoarea unuia nou…
Adică unii erau la a treia generație deja și noi aveam doar un amarat de Sirius cu lămpi. Alb-negru. Bine, cu lămpi aveau toți…da’ Sirius era mare si bun frate. A mers fara intervenții până au decis ca trebuie altul. Habar n-am de ce….

Mi-amintesc Fram-ul ăla alb, cu puțina rugină pe la mânere și in partea de jos cum trona pe bătătura ca un trofeu. Ca o legatura indiscutabila cu lumea nouă si modernă. Exceptie făcea doar arșița Bărăganului. Rupta parcă dintr-o istorie veche si nemăsurabilă.

Sarbatoare și nimic altceva. Lăutarii lipseau din fundal. Imi sclipeau ochii in cap de bucurie si țopăiam de jur împrejurul hurdubaiei, semn că s-a mai sfârșit o parte din sărăcie.

Mama dădea casa cu susul in jos sa faca loc frigiderului Fram. In camera a mai buna, evident. Sa duci oala cu ciorba in frigider traversai minunea lumii toata casa!

După instalarea lui si băgatul in priză a urmat cel mai mare Ura!!! din istoria vieții mele. Mergea vechitura oameni buni. Mama face vreo câțiva pași înapoi, scruteaza cu atenție huiduma ce ocupa tot colțul camerei de ziceai ca-i cameră frigorifică si conchide pe loc:
– Ioane, îi zice tatei, ăsta trebuie vopsit. Strică fasonu’ casei!
Și cum in domiciliu nu se gasea decat vopsea gri, că numa’ ce vopsise un gărduț, s-a decis in consecință. Dat nițel cu șmirghel, că nu prindea vopseaua, și-așa ne-am trezit in casa cu primul frigider gri, model inox antiamprentă din istorie.

Nimic nu putea sa mi stearga bucuria de pe mutră. Pe-a mamei nici atât! Toată ziua faceam naveta la frigider! Cu te miri ce. Mă, și cât era de mare la exterior, așa de micuțel era înăuntru. Oala de ciorba decât, si restu’ inghesuite prin’prejur. Ca raft niet. Se pierduse in negura folosirii lui.

Și țaca-țaca, țaca-țaca, deschide, închide, deschide închide, dupa vreo 2 luni s-a stricat clanța. Ihi, avea un dispozitiv de închidere de seamăna cu clanța usii.
Forțez un pic norocu’. Inchid ușa incă odata. Imping. Sufletu’. Nu stătea închisă. Mai încerc de vreo nu știu cate ori, nada,nimic, nasing…

Dupa ce mintea mea se convinge definitiv ca mă aflu in fața unei cauze pierdute, se instaleaza frica. Știți voi unii…bătaie,bulling, tortură…d-astea…pentru care in zilele noastre s-o inventat Protecția Copchilului.
În situații de criză mintea incepe sa-ți lucreze febril. Să caute soluții. Nu să repare problema ci să nu fii tu vinovatul…

Marturisesc sincer ca le-am experimentat pe amandouă. Am gasit solutia. O sticlă de prenandez pe care tata o folosea la lipit încălțările.
Va amintiți unii dintre voi chederele alea. S au lipit etans!

Finalul este previzibil. Trageau amandoi de ușa frigiderului. Sticla de prenandez am uitat-o în stânga, alături…
Doi ochi s-au îndreptat spre mine.
A urmat fuga….

menta de urzici…

Pentru ca m-a prins flama nostalgiei si pentru ca am ramas datoare cu alte amintiri ale copilariei, m-am asezat intr-un colț al casei, am dat drumul aerului conditionat, fiindca suntem moderni si ne-am dat naibii si nu mai putem respira învaluiti de valurile lu’ Fata Morgana, dar mai presus de toate pentru ca mamei îi datorez in totalitate ceea ce sunt astazi, iar mama a plecat de curand, de tot, am zis sa va zic.

Să va zic cum e cu menta vietii. Căreia noi îi ziceam izmă. Adicatelea tot un fel de menta, da fara ifose, mai sălbatica, așa…
Si pentru ca vara in campia Bărăganului se bea muuultă Coca Cola pe vremurile alea, rețeta devenise una de succes.
Te urcai in corcoduș, legai pe burta tricoul sau ce minunea lumii aveai de îmbracat, culegeai o burtă serioasa de corcodușe pe care le transformai prin fierbere intr-o oala de tuci,la pirostrii intr-o Coca Cola demențială. Peste care aruncai un kil de zahar, atent sa nu te vadă mama, care invariabil spunea: numa’ cateva linguri!!! Ca te ia stomacu’!

E, si cum nu respectai regula de aur, invariabil te lua stomacul…

Si intr-o zi, aflata in conflict serios cu propriul stomac, ii cer mamei o solutie pentru problema. Mama mă priveste circumspect, intră in casă, se duce in bufetul albastru, aud cum deschide usile si se întoarce tunând: Ai pus tot zaharul cațaveico!!!

Las ochii in jos, îmi iau fapta si caut în memorie fața de victima.
– Mă doare mămică! Zău ca mă doare!
– Du-te si culege niște izmă să-ți fac ceai!

Ținându-ma cu mâinile de burtă, imi leg tricoul cu nod in dreptul buricului și plec dupa izmă la marginea satului. Aveam eu o vaga idee despre cum arată.

Am identificat de la distanță un lan de izmă. Mare, frumoasa si verde. M-am apropiat da’ nu-i simțeam mirosul. Mi-am zis în mintea mea îngusta de copchil tut ca o să miroasă dupa ce o culeg.

Am început a culege frunze să le bag în sân. Dacă am vazut ca pișcă si începe să mă mănânce pielea, am zis sa rup direct cu tulpina. Si-am rupt câteva pe care așișderea le-am bagat sub tricou.

La un moment dat am început sa ard. La propriu. Miliarde de înțepături mă împresurau din toate părțile. Mânuțele erau roșii si umflate. Mă mânca pielea până la lacrimi.

Am țâșnit în plâns, iar plânsul a venit la pachet cu un acces de fugă nebună.
Fugeam și îmi priveam picioarele mici cum lasă val de praf in urmă. Un cârd de gâște găgăiau turbate după mine.

Alergam plângând si tipând de parca hoarde de sălbaticiuni mă atacau ridicând ulița din tăcere.
Câinii curtilor lătrau mai sa rupa lanțurile!
Împing poarta mai să o smulg din balamale orăcăind ca din gura de sarpe: Mămicaaaaaa, mama meaaaaa!!!!

Apare mama din spatele curții speriată, cu niște ochi mari si mă privește înnebunită cum dau din mâini ca elicele unui avion.
– Mamaaaaaa, strig, si mă prabușesc roșie ca focul toată…
– Ce ai facut păcătoasooooo!!! zbiară mama, ai cules urzici????

Serbetul de trandafir

Caut menta…😂😂😂. Nu sa fac cu ea ce va imaginati voi. Nici gand. Cu toate ca nu mi displace.
Deocamdata o vreau pentru ghivece. Si trandafiri de dulceata.

P-astia in mod cert vreau sa i mananc la borcan.

Cand eram copil, imi aducea tata, nush minunea lumii de unde, niste borcanele mici de serbet de trandafir. Ce extaz?! Ce lesin?! Era tot ce puteam sa mi doresc in viata. Tremuram cand se apropia ora sa vina de la tren pentru ca stiam ca odata cu el vine serbetul de trandafir. Era ceva in genul actiunii fanaticilor. Dar cu incetinitoriul. Slow motion, cum se zice acum.


Desfaceam borcanelul. Intai ma uitam la el. Ma uitam. Era un amestec de mirare si uite mă ca am serbet…
Il miroseam. Doamne ce mireasma razbatea in narile mele. Ziceai ca practic un ritual.
Cre’ ca parcurgeam toata gama. Prosternatie, rugaciune, Nirvana si alte cele inghesuite toate intr un suflet de copchil micut ce nu vroia decat serbet de trandafir…


Ma, toata faza era misto pana in momentul in care trebuia sa bagi lingurita in el. Va amintiti linguritele alea mici de aluminiu? Alea de la prima miscare gresita faceau instantaneu unghi de 90 de grade?

Aia…de aia vorbesc. Ca lingura mare nu intra in borcanelul cu serbet. Ca borcanelul vietii era pentru saraci, nu pentru ăi’ de mancau cu lingura mare…
Si cum ziceam, sfarseam invariabil prin a cauta o furculita teapana, sa reziste la impact, in scopul savurarii religioase a inventiei mirobolante din petale de trandafiri. Doamne cat era de bun! Avea ceva, nu stiu ce exact, dar avea…avea asa un iz de plin, de „uite ce mananc eu” sau „voi n aveti saracilor”…


Cu toate ca doar odata pe luna, tata imi aducea serbet de trandafir. De la Bucuresti…
Imi amintesc ca il tineam ascuns. Atat de bine il piteam ca uitam cateodata unde viata mea este.
Vara statea bine in soba. Era racoare. Frigider nu aveam inca pe vremea aia, heheee, sa va povestesc si cum fu cu Framm-ul, asa ca in soba era ideal. Il impingeam in spatele sobei de tot, ca mama mai avea prostul obicei sa ascunda banii acolo.


😂😂😂. Aveam la un moment dat doua borcanele de serbetul vietii.
Si precum partizanii din munti cand coborau sarmanii dupa mancare, asa ma asiguram eu ca nu ma vede nimeni cand scoteam icoana cu serbet.
Si-ntr-o buna zi, mi au disparut minunile. Cu cata febrilitate le am cautat. Cat zbucium. Cata durere.


Venise luna noiembrie. Si mama a curatat soba.
Imi venea sa ma agat de ea si sa i strig plangand, ca n marile filme, capodopere ale genului, De ce, mamaaaa? De ceeee???

Doar ca la prima incercare minimalista in sensul de mai sus, mama mi-a carpit 2 palme moderate, suficient cat sa nu le mai cer pe urmatoarele.
Si am decis fundamental atunci, cu toata seriozitatea celor 6-7 ani, ca e cazul sa schimb ascunzatoarea.
Insa stiti ce era absolut naucitor oameni buni? Aveam curtea plina de trandafiri de dulceata! Mama n avea timp si eu n aveam google…


Acum am eu si timp si google. N am trandafiri de dulceata.
Episodul cu menta sau izma, cum ii ziceam noi, tre’ sa vi-l povestesc separat.

E comedie pura cu incarcatura dramatica excesiva 😂.

#serbetdetrandafir
#floridepapadie
#viatameaeominune

Poveste reala despre NON-COVID

PENITENCIARUL DE FEMEI TARGSOR – anul de gratie 2020, Mileniul III

Ea este Carmen Danilă. Are 52 de ani. Doar ce i-a împlinit. De fapt n-a apucat sa-i împlineasca. Pentru ca inainte cu o luna si ceva a devenit praf de stele.

Detinuta in Penitenciarul de femei Targsor. Condamnata la o pedeapsa de 5 ani pentru delapidare. Condamnare cu cântec. Dar despre asta vom vorbi alta data.

In anul de gratie 2020 acuza dureri. In tot corpul. Intre timp munceste acolo. Iese impreuna cu o alta deținuta pe camp cu cateva zeci de vaci.

Era apta pentru munci usoare. Comisia de munca a conchis ca pazitul si alergatul dupa vaci pe un camp sunt munci ușoare. N-a refuzat munca. I-a fost frica. Nu dadea bine la liberarea conditionata. Pentru ca anul asta in septembrie trebuia sa vină acasă.

A venit acasa. Fara suflare de altfel.

Acuza dureri cum spuneam. Si merge la infirmeria Penitenciarului Targsor. Acolo nu exista medic. Exista doar un stimatolog. Si o asistenta.

Este tratata timp de 10 zile pentru colica biliara. Decizie medicala luată de catre o asistenta. Starea ei se înrăutățeste vizibil. Dupa un numar considerabil de zile este transportata la Spitalul Judetean Ploiesti. Evident, sub paza.

Spitalul Judetean Ploiesti, face testul COVID. Iar in jurul orei 3 noaptea o trimite înapoi la Penitenciar.

In aceeasi dimineata, dat fiind faptul ca starea lui Carmen devenea dramatica, este transportata din nou la Spitalul.Judetean Ploiesti.

Echipa medicala de acolo, tratand-o cel mai probabil ca pe o puscariașă, o trimite a doua zi la Spitalul TBC Floresti. Un soi de sanatoriu. In conditia in care avea nevoie de interventie chirurgicala pentru drenajul lichidului acumulat la plamani.

Medicii de la Spitalul Floresti, mult mai umani, constată dezastrul. Si se straduiesc timp de trei zile sa gaseasca un spital care sa o primeasca. Pentru ca ei nu aveau posibilitatea fizica sa intervina chirurgical.

Intr-un final Institutul Marius Nasta isi da acordul. Este transportata la Bucuresti. Unde nu s-a mai putut face nimic.

In seara zilei de 30 aprilie, Carmen Dănila moare. Medicul spune neoficial familiei ca a fost adusa muuult prea tarziu. Ca a murit cu zile.

Penitenciarul Targsor dupa moartea lui Carmen afiseaza pe site anunt de angajare medic. Dupa cateva zile îl retrage.

Intre timp, Spitalul Floresti refuza solicitarea sotului supraviețuitor de a-i elibera copie dupa fișa de observatie a sotiei.

Asteptam raspunsul celorlalte unitati medicale, precum si a penitenciarului de a ne pune la dispozitie copii de pe fișa de observatie a pacientei/deținutei.

Asteptam de asemeni si Raportul necropsiei. Cele trei teste COVID au iesit negative toate.

Carmen nu mai e. E praf de stele.
Carmen nu a fost o criminala. Nu a luat vieti. In schimb, a platit cu a ei.

Era condamnata pentru o banala infractiune a carei condamnare e trasa de par. Si unii stim asta.

Carmen nu mai e. Zace sub un mormant la doar 52 de ani.

Si așteapta să se faca dreptate!

Poveste reala despre COVID 19

SPITSLUL JUDETEAN BRAILA

Nu-i auzita din gura in gura. Ci aflata in curs de desfasurare acum. Cu panica, disperare, dementa si tot ce mai vine la pachet. Pentru familie.
Cu o mare bila neagra pentru proceduri. Proceduri pe care nu stiu cine le a instituit. Si cat sunt de legale.

Inainte de a va prezenta filmul evenimentelor pe scurt, vreau sa lamurim ceva. Nu contest existenta virusului. Nu pun la indoiala faptul ca exista COVID. Pentru ca nu am caderea sa o fac. Asta-i treaba specialiștilor. Ce pun la indoiala sunt procedurile, modalitatile de lucru, felul cum te porti cu pacientul si faptul ca ii interzici orice forma de tratament sau investigatie pana vine rezultatul testului. In cazul nostru, a treia zi.

Trei zile pentru un cardiac pot fi fatale. Cine naiba își asuma asta?

Asadar, unchiul meu, 83 de ani, cardiac, hipertensiv, locuitor al unui sat izolat din Bărăgan.

Acuza dureri de mijloc, de picioare si merge la medicul de familie. Acesta il consulta sumar, ii asculta plamanii, îi spune ca este ok. Si îi da o trimitere pentru investigatii normale pentru varsta lui. La cel mai apropiat spital de casa. Spitalul Faurei din judetul Braila.

La aproape o saptamana dupa ce primeste trimiterea gaseste timp si merge la Spitalul Faurei pentru investigatii.

Pâna in acest moment nu știm ce s-a întamplat in triajul Spitalului Faurei. Cert e ca a trecut de el.
Nu știm nici ce s-a întamplat in camera de garda a spitalului. Ce stim e ca i s-a facut o radiografie pulmonara. Dictata de rațiuni care ne scapa dat fiind faptul ca intre durerile de picioare, hipertensiune si afectiuni cardiace in antecedent, logica spune ca is ceva diferențe.
Poate gresim noi…

Dupa efectuarea radiografiei pulmonare, interpretata nu stim de cine, dat fiind faptul ca informatiile primite spun ca radiologul spitalului Faurei s-ar fi aflat in concediu, i se spune ca va fi dus cu salvarea la Spitalul Judetean Braila.

Unchiul meu intreaba de ce si refuza să mearga cu salvarea. I se opreste cartea de identitate in garda, se dau dispozitii la poarta spitalului sa nu fie lasat sa iasa si este amenintat cu politia si cu izoleta.

Nu poate pleca din Spitalul Faurei si este dus cu forta la Spitalul Judetean Braila.

In jurul orei 12 (22.06.2020) ajunge la Spitalul Judetean Braila cu diagnosticul prezumtiv de pneumonie acuta. Fara simptome specifice.

Este tinut in cortul de triaj din curtea spitalului pana seara in jurul orei 21. Retineti. 83 de ani, cardiac, hipertensiv, atatea ore pe scaun. Fara simptome.

I se face testul Covid si este dus in cladirea Covid a Spitalului Judetean Braila.

I se interzice sa si ia tratamentul permanent pentru inima si hipertensiune.

Azi e a treia zi de cand e acolo. N a venit rezultatul testului inca. N-a fost investigat in nici un fel, nu primeste tratament pentru afectiunile de care sufera, sta singur intr o incapere înnebunit de frica, nu are voie sa iasa nici pe holul spitalului.

Iar de 3 zile familia sta in poarta spitalului asteptand cu sufletul la gura ceva. O informatie, un rezultat..

Bun. Ce naiba intelegem noi de aici?
Mi-e greu până si mie sa discern si să asez lucrurile in matca lor.

Daca unchiul meu a fost suspect de Covidul vietii, ai obligatia ca specialist sa comunici cu el. Sau sa ti iei comunicatori daca tu nu esti in stare. Ai obligatia sa prevezi asta in proceduri. Nu ai voie, de fapt nu este legal sa il ameninti, este inuman sa l sperii la varsta asta, si este tortură in sensul CEDO sa nu ti dai seama ca unui cardiac cunoscut ii poti provoca un infarct.

Ai obligatia sa explici, sa convingi sa arati riscurile daca suspiciunea exista. Pentru ca unchiul meu nu a comis nici macar infractiunea de zadarnicire a combaterii bolilor, cata vreme nu este nici la ora asta confirmat cu COVID 19.

Este inuman sa-l ții in spital fara tratamentul permanent al afectiunilor de care sufera. Daca se intampla ceva cu el putem vorbi despre ucidere din culpă? Sa va spun eu ca nici macar culpa nu e? Si ca vorbim despre intentie directă?

Daca unchiul meu, prin reducere la absurd va fi confirmat COVID, spitalul initial, recte spitalul Faurei intra in carantina, sau cum s o numi acum? Ca l au tinut acolo o bucata de vreme. Echipajul de pe Salvare de l au transportat la Braila, intra in izolare?

Ca o sa stam cu ochii pe ei…

Daca testul unchiului meu iese negativ, ce se intamplă? Raspunde cineva pentru abuzuri?

Draga Grup sau Comitet de Comunicare Strategica, sau ce naiba esti, draga organe abilitate sau ce naiba sunteti, va autosesizati si voi? Dispuneti si domniile voastre ceva masuri?
Demarati si voi verificari pe marginea a ceea ce lătram cu totii?

Pentru că daca unchiului mei i se intamplă ceva anunț onor Statul roman ca i-a incălcat dreptul la viata.

Sper din toata inima ca povestea asta sa se incheie cu bine. Ca scăpati ieftin in cazul asta. In sensul ca ati incalcat doar art.3 din Cedo.
Tortura, tratamente inumane….stiti voi…

Later edit: Orele 16.30. A venit rezultatul testului. Este negativ!
Ce facem draga institutii implicate in aceasta poveste, acum????
Raspundem si noi in vreun fel?

Privirea Dreptutei face toti banii…

De la orele 18 aci’ de fața pot sa ma consider sinistrata. Unde arunc ochii e senin de apa.
Toata gradina imi pluteste in apa de zile intregi. Rosiile incepură a se usca. Ardeii is leșinați toti. Vinetele is pa.
Caisul n are nici macar un fruct. Gutuii au prins a se usca din varf. Prunii zici ca s orfani. Din doi visini am prins a aduna 2 galetuse.

De cand ma trezesc pana vine seara zici ca se bat norii cu soarele pe cer. Si castiga ploaia.
Trandafirii infloriti, de o frumusete rara, au luat pozitia ghiocelului șfichiuiți de rafalele de ploaie…
Daca mai ploua o ora is nevoita sa cumpar o barcă. Online.

Dreptuța priveste ingrozita pe fereastră.
Daca mai ploua doua ore, astept cuminte sa intre apa in casa. Ca-n bancul cu: Sir, Tamisa…

O singura dilema am.
Mă, da iarba cum creste asa mare si frumoasa???

Autodenunt

In nemernicia mea, dupa atatia ani, cu conștiința incarcata ma denunț singura, pe persoana fizica.
In clasa a VII a am copiat. Parca a fost ieri. Imi amintesc ura pe care o aveam pentru matematică. Ca o infractoare de ultima speța, in varsta de 13 ani, cu discernamant prezumat de catre unii, mi am premeditat fapta.

Nu stiam subiectele tezei la matematica pentru ca profa era incoruptibila. Am incercat chiar un mic trafic de influență, dar n-a ținut. I-am dus o plasa de gutui si am pregatit cel mai ingeresc zambet cu putință, insă n-a raspuns la poartă. Deși am vazut cum a dat perdeaua intr-o parte…

Dupa cateva încercari nelegale respecatand tipicitatea penala a fiecarei fapte, am ramas cu ele in forma de tentativă.

Si atunci, de la înălțimea varstei de 13 ani, am luat rezolutia infractională. Am hotarat asupra autoratului. Și n am acceptat complici. Am trecut la acte premergătoare, si am luat in ziua aia dupa mine manualul de matematica, 3 caiete full, Gheba si inca niste copiuțe. Ghiozdanul meu parea biblioteca nationala in form fizica.

Nașpa fu ca nu se inventasera smartphonurile. Ca ar fi fost extrem de simplu. Si fara stres. Dar cum is nascuta in preistorie si am copilarit in era telefonului cu disc pe care ai mei puneau lăcățel iar singura distractie era să asculți cuplajul, am procedat in consecință.

Mi-am bagat sub bancă două tone de matematică. Plus asumarea raspunderii.
Asa, si intra profa de mate. Dură.Rigidă. Dar extrem de mișto.

Si incepe a scrie subiectele pe tabla, daaa, cu cretă, plus vreo cateva explicatii orientative. Gen atele de sprijin. Evident, pentru cine înțelegea…

Pe masura ce scria, ochii mei se transformau încăpând în ei toată neînțelegerea fenomenelor de la Facerea Lumii încoace. In traducere liberă conștientizam dimensiunea propriei prostii.

Scriu subiectele in caietul de teză. Citeț. Caligrafic. Frumos. Imi venea sa desenez floricele pe alături. Si plasa de gutui. Poate se prinde tovarășa de mate.

Acceptând faptul ca subiectele de pe tablă erau scrise in mandarină și ca eu in 3000 de ani n-am să le ințeleg, am început sa-i dau cautare pe sub bancă dupa cuvinte cheie.

Și in dezacord total cu ordinea de drept, am trecut la copiat din caietul de mate vreo 6 pagini. La rând. Fara vreo selecție sau diferențiere.
Vigilentă, dupa ce terminam o pagina, dadeam foaia ușoor, sa nu se audă. Hârssst! Ca pe vremea mea nu se auzea nici musca.

Bine, cand dadeai pagina acopereai zgomotul cu un acces ușor de tuse. Dupa aia, tușea si Valentina, tușea si Ionuț, tușea si Gabriela…

Nu m-a prins. Am luat 7 in teza. La 30 si ceva de ani distanță, înca nu știu de ce mi-a dat 7. Fie pentru efort, fie de milă…

Și azi am hotarât ca n-a fost drept. Că atația ani am trăit cu conștiința încărcată. Poate alta ar fi fost viața mea…

Rog sa fiu trasă la raspundere. Renunț de bună voie la prescripția raspunderii…

Covid cel presimptomatic

Hop si eu cu simptomele mele. Că m-am autoevaluat.
Si numa’ ce am descoperit ca de 3 luni sunt presimptomatica. Adica astept simptome. Adica prezum simptome.

Asta cu COVID-19 e o poveste ce depaseste puterea mea de întelegere. Frate, nu sunt doctor. Nu pot opina. Si mai e ceva. Cred in ce vad si in ce simt.
Puteti sa mă injurați. Imi asum asta. Eu cred ca exista virusul vietii. Ca exista virusi de la facerea lumii.

Eu am o problema cu gestionarea lui. Cu masuri si reguli. Cu drepturi incalcate. Cu panica si frica induse aiurea. Cu lipsa de responsabilitate.
Si in final cu politici medicale proaste. Cu politici economice infloritoare pentru unii si cu politici politice retarde.

Tot ce a intrat in convingerea mea in aceasta perioada e faptul ca nu trebuie sa mai mergem la spital. Ca politici nașpa.
Sa ne oblojim singuri. Cat se poate. Fierbem ierburi, uscam ierburi. Unele le bem, altele….:))

D-aia solutia cu presimptomaticii o privesc ca pe o revelatie. N-am nimic dar daca o să am?

Motiv pentru care am lăsat leușteanul sa crească…