Pepsi cu lămâie

Nu pot. Si daca nu pot, n-am cum. Ca trebuie sa va povestesc.
D-astea din ciclul am cazut mama din pat…


Azi am fost nevoita sa merg cu metroul. Sa ne intelegem. Mie imi place sa merg cu transport in comun in doua situatii. Cand nu sunt presata de time si cand sunt ataaat de presata incat, n ai incotro Tarau, coboara la metrou.

Ca io am o problema cu metroul. Bine, n-a identificat-o nimeni, da’ nici nu trebuie. Ma sufoc in metrou. Stiti voi, d-alea cu gatuiala, avioane, au mama n am aer, vai mor…adio lume…


Si nu mi se intampla ever ceva. Adica, nu tu moarte, nu tu lesin, nu tu pierderi de cunostinta. Numai aere si mofturi…


Asa, si va ziceam ca am coborat la metrou la Unirea sa merg spre nenea Anghel Saligny. Zici ca trec podul…😂😂😂


O liniste jos acolo in statieeee de ziceai ca i in biserica. Ma indrept usor ca un fulg si ma asez pe un scaun.
In fata mea, asezat intr-o râna, un nene dormea. Il privesc zambind si ma ia groaza. Ca fix intr o stare din aia eram si eu.
Aia in care nici cu mortii nici cu vii, da’ iti pica ochii in gura. Imi propun sa trag de mine pana vine metroul sa nu ma ia somnul. Si exact atunci se intampla miracolul.


Am adormit!!! V-am zis, liniste, racoare…am uitat să ma sufoc…ca mi se intampla si sa uit, si atunci n am nici pe dracu…
Si in timp ce dormeam si visam ca io si Iuri Gagarin descoperiseram pă Nubiru @654¥375》, sună alarma unui telefon. Alarma aia nenorocita de te trezeste dimineata chițăind cu pauze foarte scurte.


Cetateni si cetățene de pe cel putin patru perechi de scaune din arealul meu au fost la un pas sa cada din pat. Mai putin nenea din fata mea, ăla de-i suna alarma lumii. Ne am indreptat privirile buimace toti ăștilalți catre om privindu-l insistent, ca si cand ne am fi unit fortele in speranta ca sunetul ala se va opri.


Intind mana instinctiv dupa sticla de Pepsi si o duc la gura. Si nimic. Imping sticla si apas pe ea cu disperarea insetatului. Nimic. Alarma suna in continuare.Las capul pe spate si ridic sticla in sus, crezand ca nu mai e cine stie ce lichid in ea.

In departare pe scari o fătuca isi facea selfie. Mi au incremenit ochii pe gestica ei. Credeti-ma ca nu vreti sa auziti descrierea mea.

Ridic sticla din nou, consecinta a reflexului de sete. Imi venea sa plang ca nu curge nimic din ea.
Si-n amorteala aia generala, nenea din față, ala cu alarma mufată la Univers, aproape ca urlă catre mine:

  • Ia dracu dopu’ de la sticla, tutooo!!!
    *
    …si am scris aceasta carte eu, Caprarul Niculae…

Ciorbă de pește cu bucluc…

Unii or sa spuna ca-s sadica. Fiu’miu o sa vrea sa ma stranga de gat. Da’, nah, asta-i viata. Unii pot sa taca, altii nu…😂😂😂


Si pentru ca tot vorbeam de sfintii musafiri, am multe povesti la sertar cu ei…hihihi


In urma cu muuulti ani, in preistorie, cand copchilu’ era mic, de abia incepuse a se tine pe picioare si a merge cu ele, cum spuneam asteptam ceva sfinti musafiri.

Era ceva cu dezlegare la peste pentru ca subsemnata, imi amintesc bineee, facusem o ciorba de pește dumnezeiasca. O oala mare de 10 kg. Credeti-ma, era buna rau…


Si cum eram in toiul pregatirilor de musafireala, dau ciorba de pe aragaz si o asez jos, in dreapta cum ieseam din bucatarie, la umbra. Sa se racoreasca putin.

Doamnee,ii pusesem un brat de leustean verde din gradina. Cu bors facut in casa. Minunea lumii, nu alta.
Masa era pusa afara sub bolta de vie iar eu mandra nevoie mare pregateam farfuriile si ardeiul iute. Si cautam capacul sa l pun pe oala.


La un moment dat vine copchilu’, tipa, tipa…il vad…il tin in vizor..Se apropie de borsul meu de peste, ii strig ca nu e voie…Pana sa ajung langa el dragilor, copchilu’ facu pișu absolut inocent in oala cu ciorba. Ce era sa i mai fac? Sa-l bat? De ce? Sa strig in gura mare? Ce rezolvam???


Am privit incremenita catre minunea de bors de peste, i-am pus capacul linistita si am tras aer in piept spunandu-mi, asta eeee, asa a fost sa fieee!


Stau si cuget si ma gandesc ca nu pot sa tin lumea nemancata. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta, n-a vazut nimeni nika.
Ce era sa faaac??? Am pus masa.
S-au infiintat si sfintii musafiri. Si s-o asezat lumea la masa.

Tata manca de ziceai ca n-a vazut in viata lui ciorba mai buna. Copchilu’ in brate la tata. Neam sa manance. Mama ii ducea lingura la gura si afurisitul se scutura de parca ii dadea cineva otrava. Impingea lingura cu mana si striga cat il tineau rarunchii: țisiiiiii !!! Țisiii !!!


Proasta de mine radea cu lacrimi. Ca nu ma puteam abtine. Ca daca esti tuta, asa ramai. Io m-am scos frumos. Nu halesc ciorba ca m am saturat de cat am gustat-o.


Copchilu’ țisi in sus, țisi in jos…unu din musafiri zice cu emfaza: poate vrea copilul sa faca pipi. Ihim…cum naiba…Cert e ca se da jos din brate de la tata afurisenia de omulet si o rupe la sanatoasa fix in fața oalei cu minunea de bors de peste. Ihi…ar fi vrut din nou…Ma ridic mai sa dărâm masa si iau din zbor pișăciosul ducandu-l intr un loc normal pentru asemenea operatiuni, ca nah, nu existau pampersi pe vremea aia…


Am cules laude si aplauze la scena deschisa pentru aerele de gospodina consacrata…
De atunci pun intotdeauna, dar intotdeauna capacul pe oala cu ciorba…

iertaremami 😂😂😂😂

#viatameaeominune

Hai ca trebuie sa o dau si p-asta. Cum v-am zis, pe mine ma place indiscutabil sfântul scaunelor neocupate din tramvaiul 32.

Nu stiu ce am facut sa merit, dar de cate ori urc in tramvai gasesc loc pe scaun si când nu exista loc. Tot se gaseste cineva sa mi respecte venerabila varsta si venerabilul aspect cat sa ma intrebe tamp: vreti sa stati jos?

Cum dreaq sa nu vreau? Hai valea de pe scaun ca io merg de la cap la cap. Sa nu spun ca am si abonament.

No, si in dimineata asta, urc in timp ce vb la telefon, cu castile in urechi, probabil urland, pen’ ca am capacitatea de a nu ma auzi pe mine, si un domn misto imi face un semn discret aratandu-mi scaunul.

E, cum minunea vietii sa refuzi asa un om? Si asa un scaun…Se ridica domnu’ de apucase sa-l ocupe primul, probabil ca raspuns la genoflexiunile mele religioase facute in minte pana ajung in statie…


Ma trantesc pe scaun respirand usurata si înjurandu-l pe ala de a inventat tocurile la incaltamintea femeilor. Da’ las c am vazut si barbati pe tocuri…


Si omul se situeaza strategic tinandu-se de bara lânga scaunul meu. In timp ce eu vorbeam la telefon.

Si vorbeam..si vorbeam…si vorbeam dand indicatii pretioase pentru pisicile de acasa, pentru catei, pentru vasele din chiuveta, pentru scos gunoiul, pentru atentie c-am spalat pe jos si fac urat….


Dupa un timp, domnul elegant si educat de-mi oferise scaunul ma bate cu mana pe umar, însotindu-si gestul de un zambet larg, si imi intinde propriul telefon….


E, ce o fi fost in capul lui? Cat eu turuiam singura in casti? Cu telefonul cazut pe jos?


Si mi zice ironic: ati ramas la rufele de pe franghie. De acolo trebuie sa reluati…

Iar inainte sa coboare, pen’ ca nu stiu unde a coborat, de rusinea situatiei, se apleaca la urechea mea si cu un ton calm imi spune:

-Dac-ati fi sotia mea, v-as omorî. Fara regrete!!!

#tramvaiulvietii

Despre cum am crezut ieri ca-i vineri…

#povestidinpandemie

Asa precum multi dintre voi si eu stau in casa. Înca n-am idee de ce, inca nu știu de ce unii se plimba liber prin aeroporturi si încă nu știu de ce păstrez distanta sociala. Generic vorbind. În plan concret știu. Teama că aș putea sa aduc minunea de virus de se așează preferențial, mamei mele la cei 91 de ani.

Stabilit fiind lucrul asta, vreau sa vă zic că nu mă plictisesc. Doar că am pierdut anumite noțiuni.
De exemplu, ieri am crezut ca-i vineri. Da’ ce zic eu am crezut, am fost convinsă.

Și ca-n fiecare vineri, mă trezesc cu o grijă. Să adun gunoiul din toată casa și să scot tomberonul la poarta. Ca nu de multe ori am ratat mașina de-l ridică.

La fel si ieri. Mă dau jos din pat năucă, adun tot ce e de adunat, mătur la pisoi, curăț litierele si mă îndrept spre poarta cu tomberonul.
Deschid poarta cât sa am loc să ies și mă uit stânga-dreapta.
Liniste. Nu tu tomberon nicăieri.


Stau nițel să mă gândesc.
Mă, vecinul din stânga e un tip punctual către extrem. Nu ratează mașina de gunoi niciodată. Omu’ e sistemul meu de referința in materie de resturi menajere.

Zic, nu-i bai, e prea dimineață. Fac stânga-mprejur si mă întorc cu o piruetă demna de o balerină de la Teatrul Balșoi, apuc tomberonul de bara, și demn mă intorc cu el in curte.
Dupa vreo juma’ de ora mă înfățișez cu tomberonul din nou la poartă. Nimic nou la orizont. Îndes bine sacii si apăs pe capac sa se închida bine, să nu mă trezesc cu gunoiul imprăștiat pe strada de câini, dat fiind ca ăștia nu-s sub incidența ordonanțelor.

Intru in curte și în timp ce mă depărtez de poartă mă strafulgeră un gand. De ce n-a scos vecinul gunoiul? Dacă știe el ceva și eu nu știuuu?

Stau in cumpănă, mă duc si îmi arunc ochii printre gard să văd de are mașina in curte. Mașina este, omu’ e acasă. Deci e ceva conspirativ la mijloc.
E, mă intorc dupa tomberon. Îl aduc în curte again.

Mă urc in mansarda si ies pe terasă. Scrutez zarea și mă uit de-a lungul strazii. Undeva, mai incolo mi s-a parut că vad la o poartă două tomberoane. Unu era verde.

Cobor bucuroasa, ca și când n-aș fi singura pe lume si duc gunoiul in stradă. Stau la pândă o vreme, da’ nu se întâmplă nimic. Mi arunc ochii printre gard la vecinu’. Omul se mișca liber prin curte. Sa-l întreb, să nu-l întreb…
Îmi fac curaj. Exersez tehnica discursului.

– Neața vecine, ce mai faci, cum stă treaba? Ce vremuri trăim domle’….

Da’ cum naiba să intru în vorba cu el, când de trei ani de la mutarea aici n-am schimbat doua vorbe. Nu stiu cum îl cheamă, cu ce se ocupă, ce culori sau muzică preferă. Ce știu exact e că nu ratează mașina de gunoi ever.

Ma răzgândesc și mi se pare lipsit de educație sa-l întreb de ce nu scoate tomberonul la poarta. Ca e vineri in mă’sa pe gheață. Și doar n-o vrea să i-l scot eu.

Ihim, ce-o fi o fi! îmi spun și puțin nervoasă scot iară tomberonul la poartă. Deja mi se modificaseră setările și plutea ceva în aer.
Mă dureau mâinile si cred că facusem puțină febra.

Dar mă încăpățânez. Mi se părea ca am în față o ecuație cu doua necunoscute. De ce nu scoate vecinul gunoiul si de ce nu trece mașina ca-s orele 11 deja.
Bine, îmi amintesc între timp ca e stare de urgență, ca aseară s-a mai dat o ordonanță militară, ca io am adormit și nu-i știu conținutul.

Și daca aștia au dat articol unic în care zic că nu se mai ridică gunoiul? Mai știi???
Fac ochii mici, strâng din dinți, și ma duc să iau tomberonul să-l aduc la baza. Din nou.

În timp ce trăgeam de el, incepu a-i scârțâi roțile a protest. Devenise din ce în ce mai greu și parca opunea rezistență.
Pe la jumatatea distanței intre poartă si spatele curții mă opresc brusc, îl trântesc și mă trezesc rățoindu-ma la el:

  • Ce-ai mă? Nu’ț mai place plimbarea, sau cum? Ia vezi-ți de treabă, că aci’ io hotărăsc.

Ăsta facu liniște. Dar in mod cert îmi transmitea subliminal o formă de agresivitate.

  • Ia hai mă înapoi in strada!

Execut din nou întoarcerea in trei miscari si-l duc la poartă. Din când în când trageam cu ochiul să văd ce se petrece. La fel. Liniște. Stare de urgența. Pandemie.

Pe la 15.30 constat ca nu mai sunt boabe pentru pisoi. Și cum prin ordonanță am voie sa le asigur hrana, mă duc la magazin știind ca-i vineri și trebuie sa îmi vină sacii de boabe comandați.

– Ziua buna doamnă! Mâncarea mea pentru pisoi?

– Mâine doamnă, ca azi e joi!

Fac ochii mari, ca și când totul e ok si-i zic senină că am uitat ca vinerea vin boabele. Iau o pungă de napolitane și două de pufuleți sa nu zică femeia că-s nebună si o tai febril spre casă.

Mă opresc în chip natural la poartă, privesc in toate părțile, mă asigur ca nu mă vede nimeni, apuc tomberonul ussoorrr in timp ce intru încet cu el in curte, aplecat mult să nu facă zgomot.
*
Bună dimineața!
Azi e vineri. Ziua când se ridică gunoiul. M-am trezit de la 6.
M-am asigurat conform tuturor standardelor planetare ca nu e joi.
Beau cafeaua în curte. Și aștept sa scoata vecinul tomberonul…

Sa nu stingeti varul in chiuveta…

Unii dintre voi trebuie ca stiti cum arata bolovanii de var. Mie imi rasuna inca in urechi strigatul muntenilor de tăiau Baraganul in căruțele cu coviltir si vindeau bolovanii din var.

– Vaaaaar, vaaar, hai la vaaaaaar!!!


Mi-o amintesc pe mama cum se oprea din vorbit, isi schimba mina si zicea important: strigă unu cu var.

Iesea val vârtej, se ducea in drum si se targuia cu munteanul. Dupa aia aparea din spatele curtii cu coșul plin de stiuleti de porumb, sau cu dubla de boabe si isi ducea in cramă bolovanii de var, ingrijindu-se de ei de parca erau pietre prețioase.

Dupa aia, imi amintesc un vas mare unde punea bolovanii peste care turna apa fiarta. Si ochii nostri de copii priveau cum clocoteste ca fiertura o zeama alba facand niste zgomote ca pocniturile si zvarlind in sus picaturi mari, de parca din galeta aia imensa erupea un vulcan.

Memoria imi aduce in prime time felul in care mama folosea varul stins. Pe langa faptul ca varuia toata casa cu el, inainte de fiecare Craciun si inainte de fiecare Paște, primavara văruia pomii. Si pietrele asezate rotund ce voiau sa marcheze alei sau sa delimiteze tufele de flori.

Operatiunea asta mă fascina. Mă rugam de mama sa ma lase să varuiesc eu pomii si pietrele. Saraca n-avea timp de experimentele mele, si atunci imi spunea de fiecare data ca tura urmatoare o sa ma lase. Si tot asa…
*
E, inainte cu doua zile sa se declanseze starea de urgența, stateam pe balansoar in curte precum ganditorul cu mâna sub barba, si, evident, gadeam.
Credeti-ma ca nu vă recomand sa știti ce gandesc…

Si cum stateam si gandeam, cu telefonul in mâna stânga si tigara in dreapta, aud strigând:Vaaaarrr, vaaaaarr, hai la vaaar!
Ma opresc din gandit si ciulesc urechile. Imi țin respirația, arunc privirea in sus, si ascult extrem de atent:

Vaaarrr, vaaaarrr, hai la vaaar!!!
Privesc in interiorul meu, iau privirea suspecta si duc cana de cafea la nas. Miros. E cafea.
Mă pipai, mă ciupesc, bag un deget in ureche, dau cu mana prin fata ochilor si fug in casa. Mă privesc in prima oglinda. Par normala. Par. Nu vad modificari majore.

Vaaarrrr, vaaarrr, hai la vaaarrr!!!
Ridic privirea si ma uit in oglinda fix in ochii mei. Un rictus ciudat apare in coltul drept al gurii. Ma suspectez de halucinatiii…
Ies inapoi in curte, hotarata să infrunt destinul.

– Vaaarrr, vaaaarrr, hai la vaaar!!!


Bine,okeeyy, dupa 30 si ceva de ani aud un muntean strigand ca are var. Ma evaluez rapid. Nu iau pastile, nu beau, nu fumez iarba.
Ce naiba e astaaa???

Imi iau inima in dinți, scot pieptul in fața, barbia inainte si ma indrept spre poarta.


Pe strada, din stanga se prefigureaza un cal. Urmat de de caruță. Cu coviltir. Imi spun ca nu i adevarat. Ma intorc dintr o singura miscare si o iau la fuga. Ma opresc in garaj si incep sa rascolesc cu febrilitate. Imi e din ce in ce mai clar ca la mine in curte sta parcata mașina timpului.

Imi ard doua palme si ma luminez. Stai ma frate, de ce ma panichez si mi tremura picioarele? Ca n-am porumb sa iau var. Ce simpluuu eraaa!!!

Dupa cateva secunde ma trezesc de nebuna fugind spre poarta si strigand cat ma țineau rărunchii:

– Domnuuuu’ cu vaaar! Domnuuu’ cu vaaar!!!!

Domnul cu var intoarce capul, trage de hațuri si zice:

– Hooo, staaaiii Fuegooo!!!
Ma dezechilibrez, il privesc preț de cateva secunde si-ncerc sa mi dau seama daca sunt reala.

– Cum dati varul? Vreau si eu câțiva bolovani!
Omu’ natural si firesc ma intreaba daca am un sac de rafie. N-am, ii zic. Scoate el unu, si incepe sa puna bolovani de var in el. Scoate un cântar, agață sacul si zice: Un milion. Fug repede in casa si-i aduc banii.

Diiiiii Fuegoooo!!! îl aud….

Rămân pironită locului uitându-ma dupa căruța cu coviltir cum se departeaza.

– Vaaar, vaaaaarrr, hai la vaaar!!!
Târăsc sacul de var in curte si-l duc in garaj.
Vreo trei zile m-a urmărit intâmplarea si la fiecare flash dădeam fuga in garaj sa vad de sacul ala cu bolovani de var există intradevar.
*
Azi, din izolarea impusa imi amintesc ca am var. Si mi vine chef de văruit pomii.
Caut prin curte o galeta de metal, iau cateva pietre de var, le pun in ea si vin in bucatarie. O pun in chiuveta cu mare incantare in ochi. Incarc o oala mare cu apa si o pun pe foc.
Ma asez pe scaun, aprind o tigara, zambesc subersiv, in timp ce in urechi imi rasuna:

Vaaarrr, vaarrr, hai la vaaarrr!!!

Cand incepe apa sa fiarba, iau oala de pe aragaz si o torn in galeata cu bolovani de var din ghiuveta.

Daaans dragilor!!! Vulcanul Etna in plina activitate fu mic copil. Ziceai ca se despica pamantul. -Trrrrooosscccc! Troossccc! Șșiiiiitthhhh!!! Fuuuuuu! Șșșffffiiuiisss!!!

N-apuc sa fac ochii mari, ca arunc oala din mâna și o rup la sănătoasa printr-un abur alb lăptos plin de stropi aruncați in toate părțile….
Clocote furioase si bulbuci mari lăfăiau șuierand in bucataria mea.
Deschid ușa laarg si astept sa se potoleasca furia alba.
Dupa vreo 10 minute eram convinsa ca sunt Craiasa Zăpezii in palatul ei…
*
Să nu stingeț’ varul in chiuveta. Ever…

Ochelari dă vedere cu ramă comunistă.

Pă la vreo 15 ani am am văzut stele verzi intr-o zi. Nu era prima dată dar atunci am fost prinsă.
Astigmatism miopic compus. Stăteam în fața meșterului de ochi și ascultam dialogul dintre ăsta și mama. Care nu înțelegea neam ce e aia miopie. Și omu’ încerca sa-i explice adresându-i-se cu tovarășa că e posibil ca mai tarziu progenitura de față să rămană chioară.

La un moment dat îi zice mamei că doamnă, deocamdată trebuie ochelari.
Când aude mămica mea apelativul doamnă, se îndreaptă de spate, ridică ochii de jos și răspunde cu emfaza:
– Dacî numa’ atâta trebuie, sa-i punem feti’ ochelari!

Ia mama prescripția, ieșim și-o vad ca se uită în portofelașul cu fermoar.
– Săptămâna viitoare, după ce ia tac’tu banii îi facim…
Protestele mele n-au avut efect. Că io nu umblu cu ăia pă ochi, că ăla e nebun, că io n-am nimic, că numa’ am vazut stele verzi în ziua aia…

– Taci cî iei șî bătaie! mi-a aruncat mama amenințarea supremă. Dacî doctoru’ a zis așa, așa facim! Pi, tu crezi cî ăla o învățat carti digeaba?

După o săptămână, când tata a luat chenzina, eram proptite amândouă în față la optica.
Nu hotărâm noi rama ochelarilor ci doamna in halat alb dimpreună cu șefa mea directă. Că să fie mai ieftini, așa…

Îmi venea sa-mi smulg păru’ din cap când m-am trezit cu monstruozitățile alea de ochelari.
O pereche de rame groase, maro, de ziceai ca în afară de maro nu mai există nimic pe lume, niște lentile mari, rotunde, groase și alea, per total îmi acopereau trei sferturi din față.

Ieșim de acolo și în drumul catre rată mama scotocește în sacoșă, îi scoate și-mi zice:
– Puni’ ăștia pă ochi!
Îi iau cu un gest de lehamite și-i agăț pe urechi. Mă privește serios trăgându-și capul înapoi, asezându-mi o șuviță de păr și conchide:
– Hai mămicî, cî nu stă foarti rau!

Mintea mea inventa sfinți noi invocandu-i la fiecare câteva secunde.
– Bre mamî, nu putui sî iei șî matali ramele alea roșii? Ereau mai frumoasi!
– Ereau mamî, da’ scumpi’!
In fața argumentului ăsta am cedat. Că in septembrie începea școala și-mi trebuiau pantofi, geacă, plus că duceam tratative in sprijinul achizitiei unei genți de umăr în locul minunii de ghiozdan de-l aveam și crăpam de rușine cu el. Îl și cususe tata la un buzunar. Cu niște ață tare albă peste care dăduse cu cremă de ghete. Maro și aia. Că maro era și ghiozdanul. Că maro era și viața noastră.

Și cum mergeam gânditoare căutând soluții pentru rezolvarea problemelor existențiale, trotuarul și copacii își modificau forma. Siluetele oamenilor de treceau pe lângă noi căpătau forme de uriaș.
Cu fiecare pas călcam ca dintr-o strachină în alta.

– Mămică, io nu văd să merg!!!
– Hai te’cară, cum sî nu vezi, cu ăștia trebui sî vezi!
– Dacî zic cî nu!
– Taci, cî dacî îți ard una, vezi șî rata de aici!

Să-i ia dracu’ de ochelari dacă vedeam ceva cu ei! Numa’ umbre scălâmbăiate. Gardurile veneau spre mine și mă împiedicam la fiecare pas.
In fața ochilor mei se deschideau văi laargi cu unghi de înclinare foarte mare și cu senzația de hău permanent.

Și la un moment dat mă opresc în fața unei vitrine unde trona o oglinda. Mă apropii ușor cu gândul să mă văd. Aproape imi lipesc fața de geamul ăla și deodată apar in oglindă două pupile cât doi pepeni uriași. Mă priveau îngrozite din spatele unei perechi de ochelari oribili.

Spaima pune stăpânire pe situație și mă obligă sa scot un icnet scurt. Aveam un nas mare și ciudat în interiorul căruia puteai să privești până în gât!
Dau un pas înapoi și ridic mâna dreaptă să ma uit la ea. Crescuse cat mine!

Încep a plânge și smulg ăia de la ochi. Mama mă privea amenințător în timp ce nori negri de furtună se adunau deasupra. Dacă mai scoteam o vorbă îmi luam una scurtă în zona obișnuită cu astfel de corecții. Mi se tăbăcise ceafa deja.

Dupa câțiva metri îmi cad ochii pe altă vitrină. Unde stateau frumos asezati o pereche de pantofi comuniști de toată frumusețea. Aveau asa o linie interesantă și-un toc de 6 apreciat ad-hoc că-mi venea sa pup geamul.
Aproape băleam privind pantofii ăia negri desprinși dintr-o poveste cu zâne și prințese.

– Mamăăăă, ui’ ce pantofi! Ia-mi și mie perechea asta mămică! Te rog io mult. C-ai zis că-mi iei pantofi! Si uiti, p-ăștia îi vreau!
– Care mamă?
– Ăia negri din dreapta, di lânga sandalele alea cu cataramă!
– Care făi mămică?
– Ăia cu toculețul ăla, ăia negri, de deasupra ghiveciului cu mușcata roșie!

În secunda următoare am simțit palma ei după ceafă de mi s-a scuturat capul. Scurt, cum spuneam.
– Acuma vezi, ă? P-aștia îi vezi, da’ sî mergi pă drum, nu! Pi’ tu crezi cî mă prostești pă mini cum vrei tu? Ia’n treci tu acasî cî ți-i leg cu sârmî di urechi!

Ce minune au facut pantofii ăia, nu știu. Da’ îi vedeam așa de clar că până și umbra de-o conturau mi se întipărise pe retină.
Întorc ochii bulbucați la mama și cu vocea gâtuită de ciudă și rușine o întreb spășită:
– Nu mi-i iei, nu?

Nu mi i-a luat. Că ai dracului erau scumpi și ăia. Mi s-a părut mie că se uită în portofel și o licărire de lumină s-a instalat în suflet.
– Rămânem fără bani de rată! a zis oftând imperceptibil.

Cu sufletul bucățele ne-am pornit din fața magazinului. Mă vedeam încălțată cu pantofii ăia negri și cu o pereche de ochelari cu ramă roșie urcându- mă superior în rată și privindu-i de sus pe ceilalți…

– Vrei o înghețată? ma întreabă mama trecând pe lânga un aparat din ăla cu manetă și cornete.
Cum dracu’ să nu vrei înghețată? Da’ cum să zici că vrei cu ditai supărarea în suflet?
Imi oprim pornirea și-i spun sec că nu.

Unde întorceam ochii vedeam pantofii ăia negri. Parcă toate fetele de jur împrejur îi aveau în picioare. Numa’ io cu teniși albaștri chinezești. Cu sireturi albe…

Dupa vreo săptămână, timp în care îi dădeam jos de la ochi doar când dormeam sau mă spălam, am fost răzbunată.
Ochelarii maro cu ramă comunista groasă si lentile cât China și-au dat duhul.

Mama s-a așezat pe ei in timp ce mă spălam pe fața și-i lăsasem pe scăunelul din fața ușii.
Dramă cu iz de comedie…
– Mi-ai spart ochelarii!!! Mi-ai spart ochelarii!!! tipam ca apucată. Acum sa-mi iei pantofii ăia negri….

Povesti din pandemie

AVENTURA HALOPERIDOL

In plina stare de urgenta, pentru ca ati vazut, te lasa casuta aia de trebuie sa o bifezi, aia din declaratia vietii, si ieri dupa amiaza am avut nevoi urgente. Ca asa se numesc acum nevoile. Nevoi urgente. Adica, pă ce că sunt nevoi, presărate si cu urgență, cocteilul devine absolut.
Nu i te poti opune.

Si completez eu declaratia, imi iau biroul populatiei, permis, card de sanatate, lopațica de infanterie, bastonul de maresal,
scot prescripția medicului la imprimanta, incarc telefonul sa ma asigur ca e vizibila si pe whatsapp, ma imbrac de campanie si o iau din loc.

Inainte de a iesi din casa, stau pret de cateva secunde in cumpana, ma duc in spatele curtii unde am un ceaun mare de l folosesc pe foc uneori, si ma gandesc daca sa mi fac doua dungi paralele de negreala pe fața, cum am vazut eu in filme.

Intind doua degete spre marginea ceaunului dar ma opresc. Imi lipseste casca aia, foaia de cort si ranița. Ca am uitat sa va zic. Lopațica de infanterie am pus o in poșeta…

Adun tot curajul de care is in stare si ma duc sa deschid poarta. Intre timp canta un gugustiuc…
Scoatem masina din viteza si iesim din curte fara zgomot. Sa nu auda vecinii. Aia din categoria, surpriseeee!!! Unde va duceti???
Vrem si noi 2 kile de faina, 4 de malai, 5 plicuri de drojdie….plus multe altele, de te transformi naibii in convoi umanitar.

Asa, iesim usooor, dupa aia pornim in tromba. Ce placeree! Zici ca suntem in raliul de la Dakar plecati din polpozișîn. Nici naiba pe sosea. Puteai sa vezi linistit linia orizontului.
Linia orizontului s-a oprit in oglinda retrovizoare a primului echipaj de politie. Ne salutam fiindca ne cunoastem. Schimbam doua vorbe despre pandemie, le spun unde ne ducem si ne urăm reciproc sănătate.

Lumea arata de zici ca are nevoie de Planul Marshall.
Opresc la prima farmacie, pândesc sa nu mai fie nimeni, fac mâna căuș si ma uit pe geam. Liber si aici. Trag baticul pe fața, ca masca nu mai am, imi pun mănușile de lâna in mâini ca nici d astea n-am de alt fel, privesc cu atentie clanța si apăs.
Doi ochi mari se indreapta spre mine înarmați cu privirea aceea de soldat american aflat in jungla vietnameza.
– Ramâneți pe loc! striga spre mine. Isi ridica masca peste nas, pune repede o pereche de manusi pe mâini,albastre precum cerul si ma intreaba cu o tonalitate joasa si patrunsa de importanța momentului istoric:
– Cu ce va pot fi de folos??
Mintea mea setata pe filme de acțiune, d alea cu bravul soldat Svejk ii vine sa raspunda clămpănind: Nu trage dom’ Semacaaa!!!

In schimb, ii raspund politicos farmacistei, pastrând gravitatea momentului, folosind de altfel același tot cu incarcatură istorica:
– Haloperidol aveti?
Doamna se uita la mine. Isi pune ochelarii. Se uita din nou la mine. Face ochii micuți. Ridica o spranceana. Dupa aia schimba registrul. O ridica si pe ailalta. Țuguie buzele a dezaprobare si tună:
– La ce vă folosește?
– La tocana de cartofi doamna! 15 picaturi. Si 5 la salata de varza murata! Mai pun si n cafea cate 3….Ca am o intalnire cu Alzheimer.
Atat mi-a trebuit. A trecut in revista de front tot cearceaful ala de-l gasesti in cutia unui medicament. Ca e nu stiu cum. Ca foloseste la nu stiu ce. Ca efecte adeverse. Ca inconstiența, ca iresponsabilitate….

Bine, imi spun. E clar ca am față de haloperidol. Fortez mâna destinului si cât timp ma face cu ou si cu oțet iau pozitia de drepți gandindu-ma ca ar fi timpul să scot lopățica de infanterie. Ma pufnește rasul, cand imi spune că si daca avea, nu mi dadea…

Fac stanga-mprejur, scot servetelele umede si glorioasa deschid usa cu unul din ele. In timp ce doamna vorbea inca despre iresponsabilitate, intorc capul si-i spun triumfătoare:
– Da’ să știti ca am rețetă!
Ne înfruntăm din priviri inca odata, ne măsurăm reciproc, ma privește din nou atent, si mai atent ca prima data si zice circumspect:
– Să o vad!
Bag mana in ranița rosie cu barete si moțoflender, scot rețeta, trasă la imprimanta ce-i drept, si i-o întind.
O ia, o privește, ridica ochii spre mine si ma intreaba câți ani am. Zambesc tâmp, luminând aproape si i zic ca am 48.
– Pai aici scrie 90!
– Asa scrieeee??? Par eu surprinsa.
– Asa scrie! zice suierând…
Deschid galeria telefonului, ii arat rețeta pe whatsapp si vreo doo :)) poze cu mama. Si i explic senin ca poze cu Alhzeimer n am…

Se pune femeia pe râs. Si râde. Si râde. Si râde. Si râde de moare. Si vine cu haloperidol din spate.
Ma privește inca odata si printre lacrimi mi-o arunca pe asta:
– Am fost convinsa ca sunteti schizofrenica!

Perdelele de Pascani

Traiam deja în anii ’90. Puțin dupa rebeliune. Lovitura. Evenimente. Sau cum vreți voi să le ziceți. Suflu nou, viață nebună, napolitane și portocale la discreție. Ajutoare așișderea.
Toata lumea trăia schimbarea într-un ritm alert. Ne doream lucruri în casă, țoale mișto și televizor color.

Bine, noi am mai stat vreo doi ani cu ăla alb-negru. Da’ mergea neică non-stop.

Și pe la sfârșitul lui august, când Câmpia Bărăganului respira morganatic, expirând prin toate crăpăturile pământului arid șuvoaie nesecate de fierbințeală iar țărâna îți ardea talpile ca jarul turbat veneam pe drumul gării, preț de vreo 3 km, acasă.

Drumul ăla de pământ n-am să-l uit niciodată. Îl iubesc,așa cum am nevoie să respir. S-a insinuat în substanța mea și il port în inimă si-n creier, ca pe-o încastrare. Nici nu știu cine pe cine iubește mai mult…

Dupa ce coborai din trenul de Galați, cam pe la jumatatea distanței, venind de la București, te trezeai aruncat într-o liniște deloc tăcută. Înaintai prin arșiță până la prima fântână cu cumpăna să-ți potolești setea însoțită de un zgomot inconfundabil pe care îl facea câmpia. Un amestec ilustru de bataia caldă a vântului, ciripit, zumzăit peste care trecea insolent câte un lătrat de câine venit din departarea satului.

Vara nu puteai privi în față pentru ca faldurile de căldură mișcau pământul. Iarna nu puteai privi în față de viscol…

Și-n atmosfera asta idilică, intrai in sat iar în capătul primei ulițe îți puneai pantofii cu toc in picioare.
Ca mama mă’si, veneai de la București, unde nimeni nu auzise de gumari.

Îți indreptai spatele și suportai cu stoicism greutatea genții de voiaj în care îndesai cât puteai chestii mișto, din import, să le duci amărâților tăi acasă. Să vada și sa guste și ei din izul proaspetei democrații.

Dupa ce dădeai colțul din șosea si intrai pe ulița alor tăi, începeai să tragi de fustă in jos. Și trageai nu glumă. Ca nu era pe gustul mamei fusta scurtă. Doamne apără și păzește. Tragedia greacă devenea comedie dă Holiud, pe lângă ce urma când puneai piciorul în curte.

Era așa. Jap-jap, două după ceafă. Scurt și fără explicații. Da’ tu știaaai!!! Ți le asumasei deja de cand urcasei în personalul București-Galați. Înghițeai in sec, nu scoteai o vorbă. Știai ca argumentele tale devin apă de ploaie in fața conceptului de moralitate impus cu forța.

– Ți-a intrat fusta la apă, ăi? Nu ti-e rușine ditai capra de mare să umbli cu fusta până la cur?
Pentru binele tău nu scoteai un sunet. Și rămâneai in viață. Da’ cu onoarea tot nereperată.

E, și in vremurile de le povestesc aci, mamei i se pusese pata pe perdelele dă Pașcani.
Că toată lumea are, că sunt frumoase, ca vrea și ea, ca să vezi ce fason capătă casa…
Și cum după două palme încasate scurt de s-a mișcat capul de pe umeri spre dreapta, fix de perdelele ei de Pașcani îmi ardea, îi zic cu-n zâmbet larg și forțat, că mâine mă duc la Buzău să îi iau.

A urmat o rundă de negocieri. Că nu am altceva de îmbrăcat. Numa’ fusta aia. De i se părea ei că nu-i jale mai mare. Cert e, că au câștigat perdelele de Pașcani.

Și a doua zi dis de dimineață mă trezesc să plec spre Buzău cu rata de 5. Mă imbrac, bag pantofii cu toc, și în bucătărie îmi zice mama:
– N-am bani pentru toată casa mamică! Numa’ să iei in salon. Salonu’ era un fel de sufragerie cum se zicea la București. Îmi trebuie 7 metri. Să pun de colo până colo,pe tot peretele, cum am văzut și io la lume, șoptește mama stins.
– Mămica, perdelele dă Pașcani le iau io. Îți iau în toată casa. Cât îți mai trebuiè? o intreb
– Pi, 2 metri jumate pă hol, si doi metri jumate in mijloc, la sobă.
– Bine mămica, îți mai trebuie și altceva? mă puse necuratu’ să întreb.
Mama se uită la mine câteva secunde cu niște ochi de implorare și continuă:
– Mă mamă, pi dacî in salon iei 7 metri di perdea, pă ce o pun? Că gorniza ( galerie, șină, uatevăr), are 2 metri jumati’.
– Așa, zic io, șiiii?
– Dacî tot te duci șî nu vrei bani pentru perdeli, nu vrei tu sî iei o gornizî di 5 metri? Cî am măsurat. Atât ari peretili cu geamu’ șî cu ușili din fațî.

Acuma, ia Dănuțo fată și refuză.
Analizez, evaluez, gândesc, încercând să găsesc o ieșire.
N-apuc, pentru că sare mama:
– Are loc în rată mamă! …
Că a mai luat si tanti nu știu a cui, si a ăleia fu de 6 metri jumate, și taca-taca, și lugu-lugu…m-a convins.

În primă fază n-am realizat amploarea. Mă uitam direct în sufletul mamei și m-a pocnit în creștet dimensiunea dorinței. Si mi-am zis in minte: mă descurc io…

Da. Așa mi-am spus. Că mă descurc io. Că nu-i mare brânză o galerie de 5 metri.
Și ajung la Buzău. Caut un centru din ăsta de geamuri, oglinzi și alte minuni pe undeva prin centru. Prin zona Bazarului de-mi amintesc bine.
Intru vitează cu bună dimineața pe buze și-i zic la nenea ca vreau o galerie lungă de 5 metri și 20 de cm lățime. Îi arăt modelul de-l vreau și sub privirea ciudată a omului, ies, dupa ce-mi spune că-n juma’ de oră îi gata.

Mi se proptesc ochii într-o vitrină la niște bluze de numa’ numa’. În loc sa mă duc să cumpăr perdele de Pașcani, intru la bluze. Acolo dă-i și probează, mai o rochiță, mai o bluzița, calculeaza-te repede și ieși în dinți cu o cămașă.
În ușa magazinului de geamuri și alte alea, omu’ meu fuma o tigară.
– Îi gata galeria domnișoară!
– Ău, zic in mintea mea, m-a luat flama!

Și iese omu’ cu gorniza vieții. Si iese, și nu se mai termina…apare și el la un moment dat.
– Unde locuiești donșoara? mă chestioneaza curios.
Încremenesc pret de câteva secunde.
– La Lunca, bâigui…
Și începe sa râdă…

Calculez centrul de greutate al mastodontului. În picioare nu putea fi dusă. O întind pe trotuar și mă proptesc în mijlocul ei. O apuc cu mâna dreaptă si o ridic cumva până la nivelul mijlocului.
Mă uit in față, mă uit in spate, si pornesc la drum.

Mergeam și eu și tot Buzăul. Asta se balansa, flamba, făcea ca toate minunile. Mă miscam o bucată,mă opream. Iar înaintam, frână again.

Platoul magazinului Dacia l-am traversat ca la balet. Aveam loc, loc frate, si monstrul putea respira in voie.

Dilema a apărut la prima trecere de pietoni. Ziceai ca io sunt bariera. Se uita lumea la mine ca la extraterestri.
Dupa calcule rapide, traversez. Întâi gorniza, după aia io, după aia iar gorniza. Să nu puneți întrebări…

Pe strada spre gară, pe dreapta cumva, era un soi de magazin cu de toate. Că perdele dă Pașcani.
Mă opresc in fața clădirii cu un etaj, privesc circular, am nitică răndare, și ridic galeria pe verticală sa o sprijin de zid.
Jur că era mai înaltă cu vreo câțiva cm față de magazin.

Intru. Cumpăr perdele dă Pașcani. Frumoase, nimic de zis. Curios e că mi se părea că toată lumea se uită la mine.
Mă cărăbănesc afara cu minunea de perdele în pungă. Recuperez gorniza. Mărturisesc ca am bagat vreo două rugaciuni în sprijinul eventualului furt. Nope. Nu s-a-ntâmplat.

Era acolo rezemată. Mă aștepta.
Afară începuse sa ardă soarele. Broboane de transpiratie imi brăzdau fața în timp ce tocurile pantofilor se afundau in trotuarul asfaltic. Un picior îl băgam și altul îl scoteam…

Asta până la trecerea de pietoni de la gară. Când am blocat prin barierare ambele sensuri ale bulevardului.
În timp ce mergeam un picior începuse să lase în urmă un zgomot ușor metalic. Mă părăsise flecul unui pantof.

După aia a fost simplu. Toată lumea s-a chinuit să bage gorniza in rată.
Numa’ io priveam detașată și sigură pe mine.
„Vreți să ajungeți acasă? Băgați gorniza în rată!” reclamă la perdelele dă Pașcani…

Da’ ochii mamei cand a vazut achizitiile au făcut toți banii!!!

Scandura de la gard

Stăteam la taclale cu mama astă iarnă. Si depanam câte in lună și-n stele. In timp ce camera telefonului înregistra audio-video fără ca ea să știe.

Mă, și imi spunea cu-n zambet inegalabil că am fost un copil bun. Si dupa aia adăuga invariabil, că nu uita niciodată sa o facă, „in comparație cu ce văd azi”. Asta așa, să nu mi se urce la cap.

În timp ce spunea ea una alta, odată pune stăpânire pe ea un râs de nu o puteam opri. Și zice printre hăhăieli:
– Da’ cu scândura di la gard mai știi???

Și atunci mi-am amintit. Cu o ușoara diferență. Mie nu-mi venea să rad…🤭

Că mama mă batea nu mai e un secret. Dacă ar fi existat Protecția Copchilului pe vremea aia, cu concepte de „bulling” sau cum dracu îi zice, părinții noștri faceau pușcărie ca Berilă, cine o mai fi și ăsta de a consacrat expresia.

Amu’ fie vorba între noi, de multe ori m-aș fi bătut singură pentru ce făceam. Dar mai ales pentru sclipirea din ochi. Mă uitam in oglindă și mă speriam de propria-mi expresie.

No, și într-o vreme căpătase mama o fixație pe scandura de la gard. Așa infigea mâna intr-una, o smulgea cu-o ușurință surprinzătoare, și plină de nervi se avânta greoi, secată de oboseală si de muncă sa mă corecteze fizic.

Facea zgomot muult și genera durere puțină. Da’ lovea in orgoliu nene! Și aplica pedepse. V-oi spune odată cum am adormit pe două scaune și-un preș la lumina lumânării.

Și azi așa, mâine așa, ale naibii scânduri de la gard si cotoare de mătură, ajunsesem să le urăsc de moarte. Scrașneam din dinți si uneori dadeam cu pumnii în gard mai să-mi zdrelesc mâinile.

Știți si voi cum e să fii obligat să gandești. Cum e să fii obligat sa gasești solutii cand situația o cere.
Nu’ș ce minunea vieții fac într-o zi, că nicio zi nu semana cu ailaltă, și anticipez cafteala. Meritată, dar ce conta?

Privesc gardul cu furie și-mi spun ca gata! Pân’aci! Tre’ să fac ceva.
Mă indrept hotărâtă spre cramă unde tata iși ținea sculele si caut febril un topor. Decisă să dau gardu’ jos!

Mintea de copchil prost incepe să funcționeze si își dă seama ca nu asta e ce trebuie.
Și-mi cad ochii pe un ciocan mai mare. Ca un barosel asa. Cât juma’ de mine.

Și dă-i și caută cuie. Mă nene imi zic, tata are numa’ cuie mici?
Intru în casă val-vartej, mă duc la șifonier, caut intr-un teanc de rufe Almanahul Știința si Tehnică, ca-n Cinema țineau actele, și dau de bănuți.

Se prezuma că eu nu știu ca sunt acolo. Eu mă făceam ca nu știu ca sunt acolo. Mama știa că eu nu știu ca sunt acolo. Și toată lumea era fericită.

Trag 50 de lei din mijloc. Cuza mă privea deja acuzator de pe bancnotă. Ăsta or știa ce vreau sa fac or avea viziuni.
O tai spre magazinul sătesc, la nea Ștefan, pun triumfătoare ăia 50 de lei pe tejghea și-i zic cu un aer normal și grăbit:
– Dă cinzeci dă lei cuie! D-lea dă 10!
Omu’ se uită la mine în timp ce păream preocupata mimând firescul, cu ochii beliți spre inghețată, și mă chestionează:
– Tac’tu i-acasă?
– Îhî, zic io. A venit aseara cu ăla de 7 (trenul).
– Șî ce faci cu cuile?
– Reparî gardu’, tun eu.
– Pi, mă tatî, nu- s buni alea di 10. Îs cam mari. Șî nu mai am. Am d-lea di 8.
– Ia sî le văz, zic io. Buni șî astea!
– Da’ nu’ s cam multi?
– Nuuuu, cî faci șî gardu’ di la găini…da’ dă șî două înghețati, nu m-am putut abține eu.

Pune omu’ cuie la kil de ziceai ca nu se mai termină.
Întind mâna cu forță de vlajgan si iau punga plina ochi de cuie de 8.
Grele frate! Și dă-i și cară pân’ acasă preț de vreun kilometru jumate’.

Ajung stoarsă de vlagă, curgând apele de pe mine, trantesc punga pe trotuarul din fața casei, beau o cana cu apă rece și trec la treabă.

Încep dinspre fântână, și bat in fiecare scandură a gardului câte cuie au avut loc. Unu’ lângă altu’.
Înca puțin si gardul din lemn devenea gard metalic.
După vreo trei ore de muncă asiduă, nu mai puteam ridica de jos barosul ăla cât juma’ de mine.

Îmi trag sufletul, mă duc la putina de lânga puț, dau cu apa pe mine și ies pe uliță. Fac un pas înapoi si privesc isprava. Sclipeau capetele cuielor noi in soare de-ți lua ochii!!!
Intru în curte mândră și dau cu ochii de mătură. Aia de afară. Că nah, aveam doar două mături. Una pentru în casă si una pentru afară. Aia din curte, făcută dintr-o iarbă înaltă și uscată de-i zicea măturica nu putea fi folosită la bătaie. Că se rupea repede.

Sprijin prima mătură de corcodușul din fața casei și-o bat in cuie. Mă duc în casă, o gasesc p-aia bună si-o bat in ușa de la bucătarie. Trei cuie. Unu’ a iesit pe partea cealaltă a ușii.

Și acum, învingătoare într-un război încă neînceput aștept liniștită si obosită varză sa vină mama de la muncă.
Sub bolta de vie de la casă aveam un pat. Unu mai mic pe care se așezau când erau obositi. Cum eram și eu.

Și m-am așezat pe pat. Și la un moment dat visam portocale. Parcă scuturam un pom și portocalele cadeau pe jos, pe mine…

Deschid ochii și vad o mare de corcodușe căzând de sus și lovindu-mă din toate direcțiile.
Mama trăgea de mătura bătută in cuie…
*
O săptămână dupa incident m-a găzduit pe ascuns mamaia…căreia i-am cotrobăit in lada din camera bună. Și mi-am făcut 2 sari, ca nush ce naiba film indian rula, din vreo 3 metri de pânză țesută in război. După care, când mergeam la ea, incuia ușile…

Moartea care doare si nu trece…

mama mea…

Vă tot zugravesc de ceva vreme lucruri întâmplate prin copilăria noastră. Plină de neajunsuri și în egală masura un miracol.
Și mai fac lucrul asta ca pe un tribut adus mamei. Pentru ca mi-e dor de ea. Atât de tare încât uneori parcă traiesc în trecut…

Și în fiecare dimineață întreb în gol: Mămică, a ieșit soarele și azi?
Și de undeva din abis mama îmi raspunde cu fiecare răsărit. Iar cu fiecare apus ce trage după sine cerul cu stele mă convinge ca mama e o stea. Că mamele nu pot fi decât stele. Pentru ca mamele noastre se fac vinovate de existența miliardelor de stele.

Și-n fiecare dimineață, cu zambetul încă sters, cu lacrimi de rouă in suflet, închid ochii interiorului meu unde sta zidită mama și-i spun: Săru’mâna iubita mea!

Pentru ca da, oricât aș fi iubit in viața asta, nici o minune nu o poate înlocui.
Fac asta să pot trăi frumos. Așa cum mi-a cerut.

Și până acolo unde va avea loc marea întalnire, în fiecare dimineață am sa șoptesc stins…Săru’mâna mama mea!